Nu a fost o întâmplare faptul că această campanie electorală a fost cea mai plictisitoare din 1990 până acum.

Cu dezbateri televizate în care un candidat din Dorohoi se întâlnea cu unul din Piteşti. Fără nici o confruntare între principalii competitori la funcţia de primar al Capitalei (în premieră!). Cu mitinguri la care au venit doar activiştii de partid.

Sondajele arată că între 66 şi 80% dintre primarii şi preşedinţii de consiliu judeţean se vor realege fără mari probleme. Toate marile partide par mulţumite cu menţinerea unui status quo la nivel local. Puţine au fost bătăliile cu miză simbolică, precum cea de la Cluj, unde se decide soarta fostului premier Boc. Dar, în general, estabilishmentul politic nu are nevoie de o prezenţă masivă la vot, care să producă surprize, ci doar de mobilizarea electoratului fidel şi previzibil. Practic, această campanie a fost o invitaţie către nehotărâţi să rămână acasă. În plus, o mare parte din cetăţeni au sentimentul că votul lor nu contează. Că orice vor face, în final, vor fi păcăliţi şi furaţi.

N-aş vrea să scriu aici un text propagandistic în care să îndemn lumea să meargă la vot, când eu însumi asist uluit la ceea ce se întâmplă în sectorul 4, în care locuiesc, şi în Bucureşti. Pur şi simplu nu-mi dau seama ce se poate face împotriva oligopolului care de 22 de ani şi-a împărţit oraşul şi îl stoarce de resurse. Păstrez însă o minimă speranţă, nu că se va schimba ceva până în 2016, dar că se poate pune fundamentul unei schimbări care să se producă în următorul ciclu electoral. Că o Albă ca Zăpada poate să apară, nu printr-o diversiune care să spele şi să salveze vechi politicieni, ci printr-o presiune pornită de la alegători către politicieni. Nu ştiu dacă speranţele mele se vor adeveri. Puţin probabil să câştig aceste alegeri, privind din perspectiva mea de locuitor a oraşului Bucureşti. D