Roma este unul dintre oraşele despre care există mii de legende şi mituri, multe dintre acestea fiind legate de statuile „vorbitoare“,
relatează site-ul mitiemisteri.it
Statuile „vorbitoare“ au multe de povestit, atât în imaginarul popular, de unde le provine numele, cât şi ca figuri mitologice, ele fiind cel mai bun exemplu despre modul în care o imagine „spune“ o poveste şi devine automat un simbol. Povestea acestor statui începe în secolul XVI, într-o Romă renascentistă, unde puterea şi bogăţia cardinalilor creşteau peste măsură, fără a ţine cont de „masacrul“ la care erau supuse vechile clădiri romane, „dezbrăcate“ de marmura lor, folosită mai apoi pentru a „îmbogăţi“ casa mai-marilor vremii, care trebuia să îşi expună aşa cum se cuvine bogăţiile. Poporul roman, dezamăgit şi scârbit de aceste practici, folosea statuile „vorbitoare“ ca pe o armă ironică împotriva puterii teocratice a papilor, a guvernului şi a personajelor de prim-plan. În acest fel, satira latină a revenit la viaţă prin intermediul statuilor, unde erau plasate denunţuri politice sau sociale anonime, scrise în latină, care au fost numite „pasquinate“, de la numele celei mai cunoscute statui de acest fel, Pasquino. Aceste epigrame scrise pe statuile „vorbitoare“, care au precedat într-un fel libertatea presei, au fost singurul mijloc disponibil pentru romanii vremii de a protesta împotriva nedreptăţilor comise de prelaţi.
Romanii nemulţumiţi alipeau în cursul nopţii diverse bilete de aceste statui pentru a deconspira fapte reprobabile şi a propaga satire. Veştile de pe statui se răspândeau repede prin oraş, iar în nopţile următoare unele ştiri primeau răspuns sau completări la o altă statuie „vorbitoare“.
Acest gen de critică era pedepsit prin legi, ajungându-se până la pedeapsa cu moartea, dar conspiratorii ori nu erau prinşi, ori erau graţiaţi după un timp.
