Democraţiile actuale fetişizează evident votul. Alegerile sînt momentele care decid politica ţării şi în care se concentrează energiile şi pasiunile. Dacă ne gîndim la ultimii douăzeci şi ceva de ani, alegerile parlamentare, cel puţin, par să fi fost momente de mare încleştare, în care se luau opţiuni decisive.

Dar oare chiar aşa să fie? În mod convenţional, marea schimbare a politicii post-decembriste este considerată cea din 1996, care a adus, într-adevăr, schimbări importante de politică economică, în general politică internă şi externă.

A fost, însă, o schimbare atît de mult aşteptată şi idolatrizată încît se uită faptul că, în cadrul situaţiei de atunci şi al opţiunilor şi posibilităţilor generale ale societăţii de atunci, aceste schimbări erau de fapt ncesare. Dacă, printr-o întîmplare (care, întîmplător, nu s-a mai întîmplat), PDSR ar fi rămas la putere, probabil că ar fi luat aproximativ aceleaşi decizii, la un moment dat. Bineînţeles, asta nu înseamnă că acele decizii erau greşite, ci doar că ele erau luate la alt nivel decît votul şi că acel nivel era prea puţin reflectat.

Altfel, procesul de integrare europeană care s-a accelerat în perioada de după 1996 a adus o convergenţă destul de mare a politicilor importante ale diferitelor guvernări, o convergenţă, desigur, negată mereu de partidele mari. Toţi fac în campanie “o altfel de politică”, dar, în afara campaniei, politica e “altfel” doar accidental.

Aşa am ajuns în faţa unor locale la care se estimează că aproximativ 90% din primari vor trece prin alegeri ca gîsca prin apă. Nu partidele şi programele politice pun primari, ci primarii aleg partide şi se folosesc de ele. În ultimii ani, acest proces a cucerit şi politica naţională. Cele trei guverne de după 2009 nu mai au legătură cu rezultatele alegerilor, ci cu migraţia totală a parlamentarilor pe modelul migraţiei primarilor. @N_