Pe când eram copil, prin clasele primare, într-un orăşel de provincie, aveam în clasă un coleg ţigan-pe vremea aia ei nu ştiau că sunt rromi, săracii de ei, şi îşi spuneau, jignindu-se , autoflagelându-se, țigani – de fapt aveam mai mulţi, pentru că şcoala era undeva într-un cartier mai bătut de soare. Băiatul acesta, amărât, nu ca rromii de acum, care sunt aduşi la cerşit în merțane, de câte ori îl întreba cineva cum îl cheamă, nu spunea numele lui de familie, pentru că era un nume oarecare, de care nu auzise nimeni, ca şi al meu, ca al tuturor.

Băieţii cu nume “ sonore” nici nu erau întrebaţi ai cui sunt, ei erau arătaţi cu degetul, toată lumea ştia :”uite, ăla e băiatul lui Nisipaşu de la partid” (am dat un nume aşa la întâmplare). Dar – pentru că există peste tot un dar şi orice amărât îşi are salvarea lui, aşa cum orice soldat are în raniţă bastonul de mareşal – acest coleg al meu avea şi el, ca toţi oamenii, pe cineva, o ruda, o vecină, care era “cineva“ în cartier, pe stradă, printre cunoscuţi şi fusese el învăţat că dacă îl întreabă cineva al cui e, să pomenească numele acelei persoane, ca să ştie cel care îl întreabă, că nu e un fitecine. Aşa că, de câte ori era întrebat al cui e , el răspundea mândru, invariabil, cu o privire semeaţă: “ sunt băiatul lui Maria, alu sora, alu Stela de la bancă”. Pe vremea aia nu îmi băteam capul să descifrez toată explicaţia lui, eu îl ştiam, îi cunoşteam numele de familie şi nu mă interesa nici că pe mama lui o cheamă Maria şi are o soră care lucrează la bancă, nici de ce răspundea el aşa. Probabil Stela era femeie de serviciu, dar lucra la bancă şi aşa ceva nu trebuia ratat, dădea bine în CV, chiar dacă pe atunci nu ştia nimeni de CV cum nu ştia nici de rromi. Ce mai tura – vura, colegul meu îşi învăţase lecţia şi se prezenta cu formula respectivă, convins fiind că produce efect.

Nu mi-aş fi amintit de coleg