Întrebaţi de reporteri care sunt problemele oraşelor lor, cetăţenii au făcut, conştiincioşi, inventarul: parcări, câini, spaţii verzi, curăţenie, locuri de joacă sau reabilitarea imobilelor. Au jucat, pentru camerele de luat vederi, rolul de “primar pentru o zi/cinci minute/cinci secunde” şi au spus cam ce-ar face ei dacă ar avea funcţia şi resursele pe mână. Probabil că mulţi dintre ei nici nu se vor duce la vot.
Iar foarte mulţi dintre cei care se vor duce o vor face prea puţin pentru a vedea rezolvată lista de priorităţi. Mai ales în oraşele mari, lucrurile au ajuns, cumva, să meargă de la sine. Lumea ştie că, inevitabil, chiar dacă foarte lent, lucrurile progresează. Dacă n-or fi asfaltate cinci bulevarde, tot o să fie trei. Dacă nu se face reabilitarea anul ăsta, se face la anul. Dacă nu sunt parcări, măcar s-au mai betonat niste spatii dintre pomi si se poate lăsa maşina acolo fără să calci prin noroi. Ne deranjează costurile enorme ale fântânilor arteziene, dar convenim, în cele din urmă, că nu dăunează. În plus, „dacă nu sunt ăia sunt ăilalţi”, „i-am încercat pe toţi” sau „toţi se înţeleg între ei când e vorba de bani”.
La ţară, e adevărat, lucrurile pot fi mai palpitante, iar mizele altele. Podeţele nu se fac decât cu intervenţii de la deputat în sus sau după vizite de lucru ale vreunui ministru. Ajutoarele sunt importante. Şi campania electorală a fost acolo un pic mai vioaie. Aşteptările sunt mai mari.
După trei ani de guvernare de criză, votul ăsta va fi legat mai puţin ca oricând de problemele locului. Campania anemică, prea puţin axată pe lucruri concrete, din majoritatea localităţilor a ajutat copios la asta. O minoritate se va prezenta la urne având în minte un parc, un bloc, o stradă sau o legătură la sistemul de canalizare. Pentru toţi ceilalţi, votul va fi doar o prelungire a unei frământări care durează de luni bune şi care inc
