„Adevărul“ e singurul ziar din România care are un trimis special la Campionatul European. Citeşte o corespondenţă emoţionantă din Varşovia.
A început Euro 2012, sunt la Varşovia, şi înţeleg repede că nu e cel mai bun punct de observaţie. Cu fix patru ani în urmă eram la Zürich. Era Euro 2008, mai ştiţi? În Europa era o nebunie, o demenţă a fericirii costisitoare, care încă se decontează. Scriam atunci despre cum după prima noapte de fotbal, fanii (dăduseră turcii!) se retrăgeau pe străzi lăturalnice şi făceau dragoste, nu război, ca în cântecele lui John Lennon. Europa îşi trăia, pe credit, o prosperitate care o făcea să pară unită. Vino, Doamne, să vezi ce a mai rămas!
Şi uită-te la noi, patru ani mai tărziu. Uită-te. A început Euro 2012, Polonia şi-a vopsit obrajii în alb şi în roşu, e o bucurie fără limite - Polska! Polska, bialo-czerwoni! -,dar cu graniţe. Unde sunt grecii? Deja au fost excluşi din Europa. Sunt înconjurat de mii de polonezi beţi, dar fericiţi, cu predispoziţii spre bovarism. Şi în toată frumuseţea alb-roşie, văd doar doi greci. Au ceva din curajul lui Zorba, mă gândesc, dar greşesc, nimeni - nimeni! - nu îi tratează cu ostilitate.
A început! Polonezii se ridică şi-şi cântă imnul: Mazurka lui Dabrovski, cântec de la 1797. Polonia tocmai fusese sfâşiată - pentru a treia oară! -, împărţită între marile puteri. Dar, spune imnul, Polonia n-a murit cât noi încă trăim. 215 ani mai târziu, polonezii încă ştiu cine sunt. Formidabilă naţiune! Ei au atacat tancuri cu o armată de cavalerie, ei au rezistat în Solidarnosc, lor le-au murit conducătorii atât de dramatic - ultima oară acum doi ani - şi uite că Polonia trăieşte!
În cel de-Al Doilea, Varşovia a fost practic distrusă. Acum e un oraş renăscut, dar mutilat de arhitectura comunistă. Campionatul European însă este despre mixul mai multor bucurii. Nu se simte nimic la Varşov
