Foto: Thinkstock A venit la mine într-o zi un cuplu; ea şi el erau supăraţi, trişti, stresaţi. Relaţia lor se deteriorase grav, ea nu-i mai suporta prezenţa, simţea frică, nelinişte, avea insomnii şi dorea să divorţeze. Se crease aşa o dizarmonie, o nelinişte, o stare de rău în relaţia lor şi asta se intalase ca picătura chinezească, încetul cu încetul. El are o afacere, care n-a scăpat de efectele crizei. Când venea acasă, nu venea singur, aducea şi “criza”, şi energia problemelor de la slujbă şi avea nevoie să vorbească despre asta cu cineva. Ea, mult mai tânără decât el, aproape un copil, spunea: “El îmi cerea mie să găsesc soluţii, dar nu mă pricep deloc, nu ştiam ce să-i spun, ce rost avea să discut asemenea lucruri?”. Aşa că el avea nevoie să descarce tensiunea, ea avea nevoie de linişte; comunicarea lor s-a frânt, nu mai aveau subiecte comune de conversaţie, pentru nici unul nu părea importantă problema celuilalt. Au rămas aşa, fiecare cu problema lui, până ce au simţit emoţii de separare. Lipsa de comunicare deteriorase o relaţie întemeiată pe dragoste. Comunicarea, ştim asta cu toţii, e un liant al relaţiilor. Dar oare ce înseamnă comunicare? Înseamnă să vorbeşti, să spui lucruri deştepte şi să dai soluţii, cum credea femeia aceasta? Are nevoie comunicarea de subiecte şi de activităţi comune sau poate exista şi fără ca cei ce comunică să fie oameni de afaceri în acelaşi domeniu, amândoi sportivi, amândoi doctori sau ingineri? Se poate ca liantul comunicării să se afle undeva, în planul afectivităţii şi al inteligenţei emoţionale, care face să ştim şi să simţim instantaneu că în orice comunicare sunt implicate două părţi: vorbitorul şi ascultătorul; iată cele două aspecte ale unei comunicări reuşite.

În situaţii de stres, ascultătorul este cheia unei comunicări de succes. Cel ce vorbeşte caută soluţii, poate chiar le pretinde, dar acesta-i un pretext con