V-aţi gîndit vreodată ce ar fi dacă şi noi am încerca să jucăm ca danezii lui Morten Olsen?
Au început să-mi placă tot mai mult echipele simple şi sincere. Echipele muncitoare, curajoase, demne. Outsiderii veritabili. Ca Danemarca. Am început să detest echipele trufaşe şi blazate, care consideră că victoria le aparţine de drept. Îmi displac echipele care se hrănesc din toanele vedetelor, care poartă frustrările acestora. Ca Olanda.
Sneijder avertizase. Prea înalt, prea uscat, cu multe fire de iarbă artificială între cele naturale. Gazonul, adică. Din cauza acestuia, olandezii au şutat de 36 de ori la poarta lui Andersen şi n-au reuşit golul. Păi, numai Robben, drăguţul de Robben, de cîte ori a tras el la poartă după schema consacrată, cînd îşi face mingea pe stîngul, driblează în lateral unul sau doi adversari şi şutează cu sete peste transversală? Robben, emblema ghinionului cu repetiţie. Marca înregistrată a precipitării, a lipsei de concentrare. Şi frumuşelul de Van Persie a încercat cîteva execuţii de fineţe, dar balonul e rotund şi joacă feste chiar şi celui mai bun fotbalist din Premier League. Mai un luft, mai o minge bărbierită.
Dar cel mai mult şi mai mult am apreciat spiritul de grup al batavilor, omogenitatea şi coordonarea lor la fazele fixe. Ca atunci cînd fundaşul Vlaar l-a făcut knockout pe Ibrahim Affelay, la o fază în careul danez. Mint totuşi, cel mai mult şi mai mult m-a impresionat felul în care a condus Olanda de pe margine Bert Van Marvijk. Ce strateg! Ce calm olimpian! Ce schimbări inspirate! Cum naiba să pierzi cînd termini meciul cu 5 atacanţi pe teren? Van Persie, Robben, Huntelaar, Kuyt, Van der Vaart. O chintă royală. Şi cum ne-au mai răscolit ei amintirile de la barajul cu Slovenia! Şi cum mai semăna Bert, elegantul şi grizonatul Bert, cu Gică al nostru, regele Hagi!
Exagerez. Bineînţeles. Glumesc. Evident. Oland
