După masacrarea salariilor şi pensiilor, după punerea pe butuci a învăţământului şi a sănătăţii, după admirabile performanţe în materie de numărare a voturilor în Parlament şi, mai ales, după o frumoasă carieră pluriguvernamentală în domeniul ordonanţelor de urgenţă şi al asumării răspunderii, orice guvern care face altceva, în direcţia redresării morale şi procedurale, este binevenit la cârma României. Vorbesc, desigur, din perspectiva cetăţeanului de rând, şi nu a politicianului, ultimul învăţându-ne să descifrăm în prim-planul gândurilor şi acţiunilor lui altceva decât interesul ţării.
Cu toate acestea, în momentul în care a venit la putere, Guvernului Victor Ponta nu i-a venit greu să perplexeze, încă din perioada primelor tatonări, prin soluţiile discutabile propuse pentru portofoliul de la Educaţie. Aici nici până astăzi lucrurile nu merg defel, după rateurile ştiute preferându-se, din motive greu de înţeles, un interimat, în locul unei numiri clare, fie şi provizorii, ca întreg guvernul.
Nu despre asta vreau însă să vorbesc acum. Există probe irefutabile pentru bunele intenţii ale unui guvern, tot aşa cum sunt şi dovezi indeniabile că un cabinet se ţine de promisiunile sale. Or, în cazul Guvernului Ponta, probele bunei-credinţe sunt câteva vizibile de la distanţă.
Prima dintre ele rămâne, fără îndoială, aceea a cotei unice de impozitare. Dacă se revine la şmecheriile guvernării Adrian Năstase, cu jumulirea populaţiei cu peste 30% din venituri, ori chiar şi cu mai puţin, însă totuşi peste cota unică, înseamnă că toată tevatura critică la adresa guvernelor Boc şi a celui condus de Ungureanu a fost o simplă vocaliză incontinentă; înseamnă că protestul faţă de spolierea populaţiei a fost o gargară la marea artă; că am fost, altfel spus, cu toţii minţiţi.
Nu e treaba mea sau a ta, cititorule, să găsim pent
