Istoria celei de-a 7-a victorii a lui Rafael Nadal pe zgura imperială a Parisului s-a scris, pentru mine, într-o secvenţă din setul al doilea.
Nadal pune bine o scurtă care cade la un metru de fileu, în dreapta lui Djokovici. Sârbul sprintează şi pune contrascurta în cros, tot foarte aproape de fileu. Nadal, care nu avansase pe direcţia scurtei, cum scrie la carte, e nevoit să pună fruntea în pământ şi să fugă în faţă. Agaţă mingea in extremis şi nu mai poate decât să o salte uşor în contracros, unde Djokovici o aşteaptă ca pe un măr copt. Nr. 1 mondial are mingea „aşezată” la nivelul şoldului, pe dreapta, cu Nadal care abia frânase în stânga şi 80 % din teren liber. Şi o fetiţă care joacă tenis de o lună poate să facă punct din această situaţie, nu are decât să arunce mingea cât mai în faţă, cu racheta „lopăţică”, fără nicio tehnică.
Şi atunci l-am văzut pe marele, uriaşul jucător Novac Djokovici, paralizat o fracţiune de secundă de teama că turboreactorul Nadal va reuşi să acopere alergând înapoi cei peste 7 metri care îl despărţeau de locul unde ar fi putut să cadă mingea. Mâna lui Nole a tremurat când a împins cu frică obiectul în lung de linie.
O ilustrare perfectă a zicerii „De ce ţi-e frică, de aia nu scapi”: Nadal a ţâşnit, a ajuns, a pivotat fulgerător şi a ridicat un lob care l-a depăşit pe Djokovici. Mingea a ieşit puţin out, Nole a câştigat punctul, dar fiorul de uluială temătoare din privire nu l-a părăsit...
Rafa Nadal e cel mai mare retriever din istoria tenisului. The Golden Retriever. Niciun alt jucător nu s-a apropiat de procentul lui de mingi „imposibile” salvate în mod supraomenesc. Tenisul de acum al lui Djokovici e mai aproape de complet, mai ascuţit, mai spectaculos, mai frumos. Dar pe zgură, unde mingea se mişcă mai lent şi totodată efectele de spin imprimate de Nadal depăşesc 5000 rot/min, tenisul eroic al spanio
