Am hotărât să nu merg în Piața „Mihai Viteazul“ vinerea trecută. Am decis să spun nu „șansei“ de a mă amesteca între zeci de mii de oameni (nu știu dacă au fost 50.000, cum estimau organizatorii, dar au fost suficienți pentru a-mi umple ecranul TV-ului) pentru a-mi aduce infima contribuție la „evenimentul muzical al anului“.

Recunosc, totuși, că sunt suficient de umană încât să mă ronțăie un soi de curiozitate, sau poate suficient de naivă încât să sper că ceva din show-ul din acest an poate să-mi restaureze încrederea în muzica românească, sau poate suficient de arogantă încât să aprind televizorul numai pentru a-mi acorda oportunitatea de a-mi da mie însămi dreptate.

Am văzut, pentru început, niște sâni foarte materni (adică mari și relativ lăsați) expuși aproape integral de o doamnă care, dacă nu mă înșel, e cunoscută drept Viorica din Clejani. Pe lângă cadența sâcâitoare a bustului dezgolit cu generozitate de doamna Viorica, am avut ocazia să-i surprind și dedesubturile rochiei, după care camera s-a mutat pe o domnișoară, fiica Vioricăi. Mama, fata și taraful au deschis grandiosul show aniversar cu o mică porție de manele pe care unii le intitulează, eufemistic, muzică lăutărească sau țigănească (cea din urmă variantă fiind perfect compatibilă cu tematica evenimentului, denumit sugestiv Romanian Music Awards).

După taraf a intrat în peisaj Giulia, care a cântat, statistic, aproximativ 5% din momentul său artistic. Alte 3 procente le-au revenit pasajelor în care a vorbit (frumos, ce-i drept, ca la radio), interacționând cu publicul, iar 2 procente merg către secundele în care a cântat publicul. Restul de 90% din timpul acordat se alocă de către urechile mele, fără drept de apel, falsatului insistent, prin care Giulia a dovedit că este o persoană… perseverentă.

La al treilea moment muzical, am intrat, deja, într-un alt capitol pe care îl