În aparenţă nimic nu s-a schimbat. Acelaşi popor complice la propria nenorocire a ieşit din nou la vot, alegând şi de astă dată aceeaşi împilatori, care-l prostesc şi spoliază de decenii.

La mijloc nu este neapărat obtuzitatea şi ignoranţa electoratului, cât sindromul de neajutorare deprinsă în generaţii de opresiune. Lipsa de alternative şi sentimentul de neputinţă au făcut din resemnare starea de spirit dominantă, iar din acomodare umilă, strategia fundamentală. Între acvile, bouri, lei şi delfini, heraldica unui câine lingând mâna prigonitoare ar putea fi introdusă pe armoariile naţionale.

Pe de altă parte, oricât de subaltern s-ar comporta electoratul, oricât de slab, pipernicit şi ticăloşit ar fi devenit liberul său arbitru, acel Gollum încă mai sălăşluieşte pe undeva prin adâncurile conştiinţei româneşti. Or, în măsura în care bietul liber arbitru popular se mai poate face auzit, el dezavuează integral clasa politică.

Politicienii au pierdut încrederea poporului. Speranţa că politica ar putea servi (şi) interesele generale a murit de mult, lăsând loc certitudinii că puterea este acaparată de partide şi politicieni în scopul prădării resurselor publice. Reacţia populară variază de la votul oferit aberaţiilor ca partidul poporului a lu’ domnu’ Dan până la ocolirea sistematică a urnelor.

O clasă politică falsă, confecţionată încă de la început din trepăduşi ai securităţii cărora li s-au distribuit aleator diverse partituri doctrinare, a ajuns la scadenţă. Pe politicienii actuali, cu partidele lor cu tot, nu-i mai crede şi nu-i mai ascultă nimeni. Iar faptul că totuşi reuşesc să scoată câteva milioane de cetăţeni la urne nu trebuie să înşele asupra lipsei lor fundamentale de îndreptăţire în faţa poporului.

Partidele noastre n-au fost niciodată altceva decât reţele de fidelităţi şi interese destinate îndestulării din resurselele publice