Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure.În joc se află salvgardarea unui principiu, dar și formularea unui avertisment transmis regimurilor care își agresează propriile popoare.
Duelul recent purtat în paginile Washington Post între Henry Kissinger și Anne Marie Slaughter rezumă simbolic credințele care polarizează astăzi comunitatea internațională în răspunsul său față de criza siriană.
Pe de o parte, se află Henry Kissinger, un maestru al realpolitik-ului prizat de Rusia și China. Pentru el, întreaga atmosferă generată de „Primăvara arabă“ răstoarnă regulile statu-quo-ului, înlocuind principiile echilibrului afirmate prin Pacea de la Westfalia (1648) cu doctrina intervenției umanitare. Aceasta din urmă respinge noțiunile de interes național sau balanță a puterii (ancorele vechii ordini), considerându-le lipsite de o dimensiune morală. În plus, se justifică nu prin necesitatea de a răspunde unei amenințări strategice, ci „prin eliminarea condițiilor considerate responsabile de violarea unor principii universale de guvernare“. Pe scurt, un pretext și o rețetă de răspândire a dezordinii. Să nu uitam că, în trecut, a fost un mare adversar al intervențiilor NATO de stabilizare a Balcanilor.
De cealaltă parte a versantului se află Anne Marie Slaughter, cea care, până anul trecut, a condus think-tank-ul intern al Departamentului de Stat. Fondat în 1947, chiar de legendarul George Kennan, părintele „doctrinei de îndiguire“, menirea sa era să devină un fel de busolă strategică destinată să orienteze SUA într-o lume tulbure. Pentru Anne Marie Slaughter, o intervenție în Siria nu este doar justificată, ci și dreaptă. Dar miza unei eventuale intervenții nu trebuie să fie neapărat schimbarea regimului Assad. C
