Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure.În joc se află salvgardarea unui principiu, dar și for­mu­larea unui avertisment transmis regimurilor care își agresează propriile popoare.

Duelul recent purtat în paginile Washington Post între Henry Kissinger și Anne Marie Slaughter rezumă simbolic credințele care polarizează as­tăzi comunitatea internațională în răspunsul său față de criza siriană.

Pe de o parte, se află Henry Kis­singer, un maestru al real­politik-ului prizat de Rusia și China. Pentru el, întreaga at­mosferă generată de „Primă­vara arabă“ răstoarnă regulile statu-quo-ului, înlocuind prin­cipiile echilibrului afirmate prin Pacea de la Westfalia (1648) cu doctrina intervenției uma­nitare. Aceasta din urmă respinge noțiunile de interes național sau balanță a puterii (an­corele vechii ordini), considerându-le lipsite de o dimensiune morală. În plus, se justifică nu prin necesitatea de a răspunde unei ame­nințări strategice, ci „prin eliminarea con­di­ți­i­lor considerate responsabile de violarea unor principii universale de guvernare“. Pe scurt, un pretext și o rețetă de răspândire a de­zor­di­nii. Să nu uitam că, în trecut, a fost un mare adversar al intervențiilor NATO de stabilizare a Balcanilor.

De cealaltă parte a versantului se află Anne Marie Slaughter, cea care, până anul trecut, a condus think-tank-ul intern al Depar­tam­en­tu­lui de Stat. Fondat în 1947, chiar de legen­da­rul George Kennan, părintele „doctrinei de în­diguire“, menirea sa era să devină un fel de bu­solă strategică destinată să orienteze SUA într-o lume tulbure. Pentru Anne Marie Slaughter, o intervenție în Si­ria nu este doar justificată, ci și dreaptă. Dar miza unei eventuale intervenții nu tre­buie să fie neapărat schim­barea regimului Assad. C