Când, în 1815, Napoleon evada din insula Elba şi debarca pe ţărmul Franţei, gazetele pariziene anunţau năvălirea „monstrului” şi a „balaurului”. Pe măsură ce corsicanul se apropia de capitală, tonul presei se îndulcea, pentru a ajunge să vorbească entuziast despre „întoarcerea divinului Napoleon”.

Mi-am amintit jenantul comportament al strămoşilor presei din hexagon – evident, păstrând proporţiile – citind excelentul articol „Despre Ion Luca” semnat în revista „Ateneu” de Constantin Călin. Potrivit metodologiei sale, universitarul băcăuan merge obligatoriu la document, cercetează atent presa vremii, ceea ce-i permite să propună noi unghiuri de vedere, unele chiar neaşteptate, şi să îmbogăţească zestrea istoriei literare, în multe cazuri subţiratecă şi incompletă. Băcăuanul-dornean Ion Luca, figură cu totul aparte în galeria scriitorimii bucovinene, n-aş zice că prea a fost băgat în seamă, în afara unor cercetări locale, atât sucevene, cât şi băcăuane. Călinescu îl pomeneşte de două ori, dar numai în capitolul pur tehnic „Bibliografie” – deşi Ion Luca a fost, în perioada interbelică, răsfăţatul teatrelor, ajungând la performanţa rară pe atunci de a fi jucat concomitent la toate cele trei Naţionale (Bucureşti – Iaşi - Cluj).

Era un personaj incomod, orgolios, arbora aere de superioritate şi-i agasa pe băcăuani cu diversele titluri arogate (de altfel, cu îndreptăţire), cel de profesor, preot, avocat, scriitor, dar mai ales cu doctoratul în drept, care, în oraşul de pe Bistriţa, avea statut de rara avis. S-ar putea să fi rămas singurul care l-a cunoscut încă din 1947-48: părinţii mei erau în relaţii amicale cu Ion Luca şi-mi petreceam vacanţele de vară în vilişoara de la Dorna, str. Parcului nr. 37. Asta până ce Sfatul Popular a considerat că-i risipă de spaţiu pentru un singur titular de contract, aşa că i-a plantat în casă un... miliţian care să ocupe sp