- Cultural - nr. 112 / 12 Iunie, 2012 Autori mureseni Petre Curticapean, "Mofete de foc” Poetul, de data aceasta, se oglindeste fara ocolisuri, sobru, insistent, in apele poeziei. Starile poetice amprenteaza esenta fiintei, devenind faradesfarsitul din "vaile sufletului”. Pribegia – "voi continua sa pribegesc” – ii clarifica poetului, salutar, felul de a fi. Poemele devin, astfel, arte poetice, marturisiri ale "slujirii cuvantului”, intru intelegerea de sine. Versul este investit cu forta demiurgica, indreptand "jocul intre umbra si penumbra”, decantand, asadar, fete ale luminii, cautand, blagian, "cat mai multe / din cele aflate / sub pecetea tainei...” Poezia de acum ("Mofete de foc”, Editura Nico, 2012) a lui Petre Curticapean este una a impacarii cu propriul gand si propriul cuvant, o poezie calma, a peisajului interior, a intrebarilor tarzii, poezia visatorului ce stie ca nescrisul e imens, ca fiecare litera, recuperatoare, poarta "sens si rost”. Pe de alta parte, eul poetic nu omite peisajul exterior, cel al primejdiilor si expresiilor uratului, salvandu-se, dintre alveolele "bizare de metal si piatra”, prin poezie. Poetul isi marturise ste evadarile; cele incarcate de semnificatie, de ecou, fiind cele in vis si "ruga”. Poezia lui Petre Curticapean primeste, prin placheta de fata, adancimi de afectivitate, limpezime metaforica si un bland dramatism. Poetul traieste sentimentul acalmiei, dar si al neputintei, bucuria cuvantului, dar si spaima in fata acestuia, iluminarea prin cuvant, dar si apasarea "apei tulburi”, aromele universului, dar si viespii, Sarpele, Balaurul. Poetul isi dezvaluie, mantuitor, precum in murmur de spovedanie, si netezimile si asperitatile. Versul mustind poetic si versul frust coexista; caci poetul ramane imbinarea misterioasa a celestului cu teluricul. Sentimentul timpului – al timpul care nu mai are rabdare – este acut trait in poem