Dacă pe eşecul general al PDL la alegerile locale scrie cu litere mari „BĂSESCU”, pe dezastrul de la Capitală scrie „Elena Udrea”.

Cu pierderea celor două sectoare, PDL-ul aproape că egalează situaţia din 2000, când PDSR deţinea toate cele 6 sectoare, inclusiv pe cel condus, ca şi acum, de către Neculai Onţanu, despre care înclin să cred că va reveni, nu peste mult timp, la dragostea dintâi, după interludiul UNPR-ist. Campania electorală pentru Bucureşti a fost condusă de cea desemnată (nu aleasă) preşedinte al acestei celei mai importante organizaţii.

Autoritatea Elenei Udrea a fost alimentată de suportul explicit al lui Traian Băsescu şi de slugărnicia activiştilor de primă-linie. Lipsa sa de popularitate în interiorul partidului s-a datorat şi disensiunilor pe care alipirea forţată la nucleul original democrat, a liberalilor dezertaţi din partidul lui Tăriceanu, le-a provocat. Aura de lider a doamnei Udrea a început să pălească încă din momentul în care a evitat să se implice în campania electorală, cedând locul său unui outsider ce pleca din capul locului cu handicapul apartenenţei la categoria profitorilor de pe urma bugetelor locale. Aceeaşi Elena Udrea l-a cauţionat pe compromisul Poteraş, la care partidul chiar intenţiona să renunţe cu câteva luni în urmă, mergând braţ la braţ cu el pe la sindrofiile electorale. Cazul lui Liviu Negoiţă este unul mai aparte: „Livache” părea, în avanpremiera alegerilor, cel mai sigur câştigător al unui nou mandat. Elena Udrea n-a sesizat, până la potou, faptul că acţiunea acestuia a fost una minimalistă, complet neadecvată agresivităţii celei derulate de celălalt Negoiţă.

În condiţii normale, un lider politic confruntat cu un asemenea eşec ar fi trebuit să-şi dea pe loc demisia, chiar dacă aceasta nu mai rezolvă nimic. Dealtfel, este foarte probabil că sancţiunea publică va fi mult mai drastică, iar fulguranta