La intersecţia Bulevardelor Timişoara cu Valea Cascadelor, în fiecare dimineaţă de weekend oameni ponosiţi, cârpiţi de somn, trag de bagaje voluminoase urmând cu toţii acelaşi traseu. E cinci dimineaţa: începe târgul de vechituri din Valea Cascadelor.

Găseşti aici cam tot ce vrei, şi de obicei ce nici nu-ţi trece prin cap. Parfumuri, nasturi, tablouri, slănină, obiecte religioase, blugi, scutere lipite cu bandă de scotch, rochii de mireasă şi scule de tot felul, bibelouri ciobite şi biciclete, monocluri şi jobene, viniluri şi telefoane furate. Târgul începe pe la ora 8 oficial, dar vânzătorii ambulanţi vin de pe la 4 dimineaţa ca să ocupe un loc cât mai bun.

Încep apoi, tacticos, să-şi întindă acareturile, socializează puţin cu vecinii de “tarabă” scrutând cu privirea intrarea în târg după primii muşterii. Aici şi acum se naşte cea mai pestriţă comunitate din Bucureşti. Aceasta se încropeşte imediat ce primii vânzători, veniţi cu noaptea în cap în târg, se salută între ei. Urmează deja patentatul schimb de replici care uneşte pe oamenii care vând, în greaua încercare care va urma şi-n care vor încerca să doboare duşmanul comun, pe tine, cumpărătorul indecis, enervant, fiţos şi mai ales zgârcit. Toţi de aici ştiu că târgul are legi, regulamente scrise şi mai ales nescrise. Întelegeri tacite, mutuale, pe şest, specule în funcţie de client, totul în jurul legii de aur a tocmelii: mai lasă el, mai laşi şi tu şi-n final vinzi mai scump decât şi-a propus ăla să cumpere.

Mica Indie din Bucureşti

De cum ai intrat pe poarta târgului, ai impresia că ai nimerit într-un loc izbit cu câteva minute înainte de o bombă atomică. Fire de fum se ridică de printre maşinile care îi găzduiesc pe cei ce aleg să doarmă în târg. Maldăre de gunoaie şi hârtii dasează pe lângă tine, duse de câte o pală de vânt iar câinii caută un loc ferit de soare şi de picioa