De ce în România, când pierde stânga (sau ceea ce în România trece drept stânga), înfrângerea este la limită, smulsă cu dificultate de adversar, în timp ce, atunci când e rândul dreptei să piardă, asistăm la o prăbușire și la victorii fără drept de apel ale adversarilor? Ceea ce s-a întâmplat acum la locale (fenomen ce, probabil, va fi repetat și chiar amplificat la generale) amintește foarte bine de anul 2000 cu schimbările de rigoare: USL în loc de PDSR singur, pe locul învingătorului, PDL în locul CDR pe locul învinsului, Dan Diaconescu, aflat în plină ascensiune, în locul lui Vadim. Dimpotrivă, în 2004, Alianța D.A. a pierdut de fapt cu puțin alegerile, fiind însă adusă la putere de Băsescu prin manevrele celebrei „soluții imorale“. În 2008, PDL, aflat în ascensiune, a ieșit totuși ceva mai slab decât PSD la numărul de voturi, dar a câștigat alegerile având numai un fotoliu de parlamentar în plus. Mai adaug la aceasta și cele două victorii spectaculoase, dar scoase la limită, ale lui Traian Băsescu, în 2004 și 2009, împotriva lui Năstase și Geoană. Iliescu, când a câștigat – în 1992 și 2000 (spre a nu mai aminti de 1990) –, a făcut-o, dimpotrivă, la scoruri confortabile, iar când a pierdut, precum în 1996, a pierdut cu totul onorabil.
Mulți au spus că înfrângerea de acum a PDL se datorează corupției, clientelismului politic, susținerii unor personaje dubioase. Vicii absolut reale. Dar nu tot la fel de reale, ba chiar mai mari erau ele în cazul guvernării Năstase? De ce „corupții lui Boc“ au dezlănțuit aproape o furie distructivă împotriva PDL, în timp ce „corupții lui Năstase“ nu au produs nimic asemănător împotriva PSD? Pe de altă parte, Silviu Prigoană a fost o alegere cât se poate de rea; dar oare Oprescu să fie atât de valoros, încât să merite aproximativ de trei ori mai multe voturi? Poate că se va spune că Silviu Prigoană a
