- Extern - nr. 112 / 12 Iunie, 2012 Urmaresc, de aici de la Paris, cu atentie si multa ingrijorare buletinele meteo din tara, si asta pentru ca de o vreme incoace nu mai scapam de coduri galbene, portocalii si chiar rosii. Parafrazand o fraza a lui Camil Petrescu, ne-au acoperit in iarna aceasta zapezile, nametii vrand parca sa ne sufoce, ne-au acoperit acum in primavara, si continua sa ne acopere in vara aceasta maluri de pamant si valuri de apa. Mai dureros este ca fenomenul se repeta an de an. Privesc chipurile celor napastuiti si aproape ca-mi vine sa plang in hohote, suspin si lacrimez oricum, fiind alaturi de ei macar cu sufletul. Fie ca sunt tineri, fie ca sunt batrani, oamenii au chipurile impietrite de durere si neputinta sau sunt cu privirile pierdute neputand sa mai rosteasca niciun cuvant, inecati fiind de lacrimi. Cand ii auzi ca au pierdut tot ce aveau, recolte, animale si chiar case, pe care le vezi prabusindu-se sub ochii lor, nu poti decat sa privesti si tu neputincios la dezastrul lor si sa simti ca-ti plange inima in tine. Suntem saraci si orice pierdere devine pentru multi dintre noi de nerecuperat. Romanul de rand, cand isi face o casa sau isi cumpara un bun, o face pentru toata viata, innoirea sau schimbarea, daca vor exista, se vor face in generatia urmatoare, in niciun caz intr-o viata de om. Din saracie se fac multe lucruri si ele nu sunt destinate sa dureze generatii la rand. De aceea facem case din chirpici si din pamant batut care la prima lovitura a apelor cedeaza. Cand vad casele din lemn si pamant de aici, din Franta, care sunt de sute de ani si care sunt declarate monumente istorice, ma intreb cum a fost posibil ? Realitatea imi da si raspunsul: localitatea are un zid de aparare inalt si lat de cativa metri care inconjoara intreaga localitate (vezi asezarea numita Provins). Am ramas din iarna si pana acum cu imaginea cumplita a romanu