Tranzacţiile tranziţiei

ÎNTRE CALCULE ŞI PRINCIPII

Bipolarismul societăţii româneşti postrevoluţionare este, la urma-urmei, reflexul sănătos al detaşării de totalitarism. Pentru că, în ultimă instanţă, orice pluralism se poate reduce la doi termeni. Nimeni nu poate acuza America de lipsă de democraţie pentru că în cîmpul său politic se înfruntă, de multă vreme, doar două formaţiuni serioase. O atare tendinţă se face simţită şi la noi, dar la un mod aleatoriu, aş spune. Practic, in orice problemă apărută în discuţie, spectatorii s-au împărţit automat în două tabere: susţinătorii şi detractorii. Una dintre primele manifestări de acest gen s-a făcut simţită încă din ianuarie '90; deşi FSN fusese considerat o „emanaţie" cvasigenerală au apărut cei care l-au acuzat tot mai apăsat de neocomunism. Pe această formulă s-au divizat mai toate problemele şi situaţiile ivite în cîmpul politic. Disputele s-au purtat, cel mai adesea, în terenul afirmaţiilor, fondul lor nemaicontînd prea mult în focul diferendelor. Cel mai sensibil teren din acest punct de vedere a fost Parlamentul unde, chiar şi pentru cele mai mărunte sau mai neînsemnate chestiuni, aleşii poporului s-au împărţit în două, în numele unor principii care nu aveau nimic de-a face cu principialitatea. Care erau determinate, elementar, de banalul calcul politic. In această categorie se încadrează şi proaspăta dispută legată de data alegerilor, în care toate energiile puse în joc au avut în vedere nu atît ideea de respectare a unui angajament sau preocuparea faţă de semnalele Occidentului, cît acelaşi calcul politic, de partid. Departajarea s-a făcut, pur şi simplu, între cei pentru care tinerea alegerilor la o dată mai apropiată ar fi putut să însemne şansa unei eroziuni mai puţin profunde şi cei care sperau ca răgazul suplimentar să le dea prilejul unor adaosuri organizatorice. Cu două-trei excepţii, c