Acum o săptămână, într-o zi ușor agitată, când ceasul te ia în derâdere și îți arată, parcă, în mod ostentativ că dacă nu mărești pasul, riști să nu mai ajungi la destinație, la ora prestabilită…, primesc un mesaj. De frică să nu întârzii, l-am citit din mers, ocolindu-i nu știu cum (știu doar că încep să mă pricep la asta) pe ceilalți.

”A început circul. Încă nu-i cinci… Acum i-a bătut. Nu pot dormi din cauza lor.” (l-am redat integral). Verișoara mea îmi scria, de acasă.

Locuiesc la penultimul etaj. Deasupra mea locuiește, cel mai probabil, o familie cu cel puțin doi copii. Singura lor activitate recognoscibilă de după masă (și o porție seara) se rezumă la o mică cafteală…

Nu-i cunosc, nu i-am întâlnit niciodată, nici în scară, nici în lift, nici în fața blocului și sincer, nici nu-mi doresc – cum arta disimulării ar fi greu de îndeplinit, pe fața mea și-ar face apariția zâmbetul fals, cu subînțeles. De fapt, nu de mine-ar trebui să se ferească, ci de autoarea mesajului…

Toți copiii greșesc, dar nu toți copiii sunt bătuți atunci când fac boacăne. Și când gafează, o fac chiar din lipsa unei educații corecte – cred eu. Nu știu, nu am copii, nu sunt părinte, dar consider că o bună comunicare între părinți și copii ar duce (așa ar fi normal) la dispariția violenței fizice.

Scriind acest articol, mi-am dat seama că, poate, situația nu este așa gravă precum o percep eu, din postura vecinului irascibil. Însă, judecând după comportamentul lor timp de aproape un an, după țipetele și urletele celor mici (știu că sunt mici pentru că unul dintre colegii de suferință zice că i-a văzut). Scenariul e unul clasic. Mama/tata: ”Ți-am spuuuuuuus să nu mai faci!”. Și apoi plânsete. Se trag, neapărat, două duble pe zi. Oare pleacă în vacanță?!

Nu am interceptat întotdeauna momentele culminante, pentru că în jurul orei 17, când se-ntâmplă o parte di