Un oraș nu e frumos doar dacă plesnește de panseluțe și trandafiri. El e frumos dacă oamenii lui se poartă frumos, dacă își respectă unii altora efortul, munca și valorile.
Am văzut un posibil viitor al României. Asta pentru că, săptămâna trecută, am petrecut o zi la Napoli. Cel mai urât oraș frumos pe care l-am văzut în Europa. Pe lângă Napoli, orice urbe provincială de la noi pare astăzi un orășel nemțesc. Mizeria, dezorganizarea și dezinteresul care au pus stăpânire pe, odată, falnica metropolă italiană sunt un semnal de avertisment despre ce ne poate aștepta, dacă ne lăsăm pradă ușurătății firii latine și influenței mafiilor de tot felul.
Napoletanii se mândresc cu spiritul lor sangvin, cu creativitatea și înclinațiile lor artistice, cu pofta de viață care pare a nu ține cont de niciun fel de neajunsuri. Sună cunoscut? Rezultatul e o aglomerare urbană care nu pare a ține cont de niciun fel de reguli de conviețuire civilizată. Fostele însemne ale puterii locale, cum ar fi Palazzo Reale, sunt niște comori de artă și arhitectură care se îneacă încet și sigur în praf, neglijență și uitare.
Intrarea în oraș din autostrada A3, dinspre Sorrento și coasta amalfitană, se face pe o șosea de piatră cubică din interiorul orașului care face să pălească Transfăgărășanul la sfârșitul unei ierni grele. La Napoli nu ninge aproape deloc, dar gropile de acolo n-au mai văzut asfalt de multe, foarte multe anotimpuri. Traficul e ca străzile: imprevizibil, haotic, agresiv, sonor, înghesuit. Dincolo de experiența turistică, care e clar doar pentru spiritele aventuroase, exagerat de curioase sau ușor masochiste, am încercat să înțeleg cumva experiența oamenilor care trăiesc acolo în fiecare zi. Răspunsul mi-a venit de unde mă așteptam mai puțin.
În timp ce orașul, împreună cu locuitorii și vizitatorii lui, se scufundă în murdărie și decrepi
