Politica este asemenea unui câmp de război. Armele ei convingătoare sunt discursurile, care abundă în promisiuni şi, adesea, în invective. Alegerile politice, fie ele locale, parlamentare sau prezidenţiale, au devenit, cam peste tot în lume, şi foarte pregnant la noi, un autentic teritoriu al confruntărilor disperate.

Cu învingători şi învinşi. Iar rezultatul acestor "campanii de luptă" au darul de a-i transfigura pe maturii învingători - cu bunele şi mai puţin bunele lor maniere, principii sau atitudini - în adolescenţi genuini. Învingători se declară şi alegătorii, fără de care tabăra care propovăduieşte necesara schimbare nu ar avea prilejul să se bucure din plin. Când schimbarea devine urgenţa numărul unu a unei naţiuni, alegătorii care au decis că trebuie să scape de ferocitate unei administraţii ce a adus mai mult belele, trăiesc extazul de a fi asistat la plecarea unora, care nu şi-au ţinut promisiunile, şi la venirea altora care promit binele. Dar "binele", cuvântul care s-a obişnuit să circule fără sfială, în vocabuarul românesc, de la un pol la altul, umblă travestit în haina războinicului- avar, infatuat, imoral. După care redevine ceea ce a fost; se agaţă de înţelesul lui propriu. Ne întrebăm cum este posibil? Dar în contextul luptelor şi promisiunilor politice, de la noi sau de aiurea, nimic nu-i nou sub soare. Şi, de fiecare dată, omenirea s-a visat faţa-n faţă cu arhanghelii salvatori. S-a simţit în siguranţă, protejată împotriva "nebuniei şi influenţei duşmanului" pus la pământ, şi revigorată după "marea bătălie" cu foştii în faţa cărora vibrase de fericire, cu ceva timp în urmă.

În asemenea momente, de regulă, nimeni nu are timp să pună întrebări de genul, "oare, ne va fi mai bine?", fără să mai analizeze nuanţele binelui adevărat pus pe şotii chiar de către foştii aleşi, recent plecaţi. Dar cum extazul, ca orice minune, nu durează d