Sînt vicios. Nu mă pot abţine să nu arunc zilnic un ochi obosit asupra presei româneşti, să zgîndăresc, pe Internet, colbul ţărişoarei. În locul în care mă aflu e linişte. Nu e paradisul: sînt şi aici lupte politice, dezbateri despre moneda europeană, despre falimentul grecesc, despre psihologia şi nevoile bătrînilor care sfîrşesc la azil. Dar există ceva, care se numeşte Germania şi care are mai mult relief decît oricare dintre gîlcevile ei intestine. Există partizanat, dar nu ură. Există ironie, dar nu deriziune. Pe scurt, îţi poţi vedea de treabă, contemplînd din cînd în cînd, amuzat, agitaţia politică, cu sentimentul că, oricum ar fi, nu poate ieşi foarte rău. Senzaţia generală e de eficienţă, discreţie, civilizaţie.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zilePrin contrast, „Românica“ e un iarmaroc. Ţara a dispărut sub zarva cîtorva conflicte care se pretind stimulate de „interesul naţional“, dar, de fapt, sînt mici războaie private între microbiştii diverselor secte. Nu mai există Cluj, există Boc-Nicoară, nu mai există Arad, există Bognar-Falcă, nu mai există Craiova, există Vasilescu-Solomon, nu mai există Bucureşti, există Oprescu-Prigoană. Pe scurt, nu mai există România, există USL-PDL. Ce gen de om aleg cu entuziasm românii? Genul Stavarache-Mazăre-„Pinalti“. Ce partid începe să danseze ţanţoş la orizont? PPDD. Ce face Antonescu? Cum deschide gura, dă cu capul în gura ălorlalţi. Ce face Ponta? Poante zglobii şi joc de bicepşi. Ce fac pedeliştii? Se victimizează, bombăne şi se agită. Ce face Băsescu? E brusc detaşat, suspect de binedispus şi merge des la cumpărături. Ăia noi îi schimbă pe ăia vechi. Se sărbătoresc mari victorii şi se declară nedrepte toate înfrîngerile. Prim-ministrul se dă la Videanu, Videanu se dă la prim-ministru. Se caută fotografii urîte cu Elena Udrea, se înlocuiesc con
