Dintr-un reflex pe care eu l-aş pune pe seama nesiguranţei noastre endemice şi a altor frustrări bine îngropate în pămîntul patriei, românii sînt sensibili la orice clasificări îi aşază în vreun loc exact în raport cu lumea cealaltă: a fi eşuat în coada unui top (al fericirii naţiunilor globului, ca să citez un exemplu recent) e mult mai bine decît a nu figura acolo – şi ne mai dă prilejul unor salutare lamento-uri despre soarta noastră grea. Carele de la invaziile barbare la preşedinţia lui Băsescu n-am avut noroc în istorie. Sau carele am avut (noroc): nu am dat noi prima gimnastă de nota 10 din istoria universală? Nu avem noi cei mai buni ingineri la saloanele de inventică şi cei mai buni medici (care n-au luat Nobelul, respectiv care merg la lucru în Franţa)? Ba da. Sîntem (printre) primii, sîntem cei mai cei, sau sîntem (printre) ultimii, tot cei mai cei – cei mai de plîns, în acest caz, dar plînsul face bine, curăţă sufletul, ne umple de o nouă energie ca popor destinat a ajunge, nu-i aşa, printre primii… etc. Reflexul acesta bine antrenat ne face capabili de a vîna clasamentele de tot felul şi de a le răsturna în favoarea noastră potrivit celor mai aiuritoare logici. Pentru asemenea mentalităţi, lumea întreagă e un soi de Guiness Book în care noi, şi dacă sîntem ultimii, tot primii se cheamă că sîntem, de jos în sus.

Clasamente, valori, performanţe

Pe de altă parte, clasamentele sînt mecanisme necesare în ordonarea valorilor: ele îşi dovedesc oportunitatea mai ales în acele domenii ale vieţilor noastre în care construim, administrăm sau, pur şi simplu, facem ordine. Acolo unde este nevoie de o consonanţă a criteriilor după care ne conducem – la nivel social, adică. La criterii comune, performanţele pot fi diferite – şi (pe cale de consecinţă) ajustabile. Aşa se face că nu înţeleg clasamentele celor mai frumoase femei din lume (sau ale celor ma