Ana Maria SANDU

A mai trecut un festival

Anul ăsta la Cluj, la o masă de la terasa Kaja Tanya, am avut revelaţia că o să îmbătrînim numărîndu-ne ediţiile de TIFF şi filmele/momentele memorabile ale fiecărui an. Am constatat cu stupoare că ne recuperăm mai greu după petreceri, dar sîntem la fel de entuziaşti, şi senzaţia asta e salvatoare şi funcţionează ca un anticearcăn performant. Am recomandat tuturor cunoscuţilor cîteva documentare. Pentru Whores’ Glory am primit sms-uri de mulţumire. Am avut mînă bună şi am văzut marele cîştigător, filmul norvegian care a plecat acasă cu trofeul Transilvania: Oslo, 31 august. Emoţionant, impecabil filmat şi dozat. Şi un actor care te convinge pînă la capăt că viaţa poate fi o fundătură tristă din care scapă cine poate. Filmul s-ar fi putut numi foarte bine şi o sinucidere anunţată şi, deşi ştii că asta se va întîmpla, speri într-un tîmpit şi nefiresc happy-end. Personajul e un fost dependent de droguri, un tînăr care promitea mult, dar care se pierde. După zece luni de recuperare, e curat şi de-o luciditate dezarmantă. Duce cu el o tristeţe clinică, poetică, şi o înfrîngere care îl mănîncă pînă la os.

Cinicul Michael, sufocantul Play, caligraficul Bestiar, absurd-vitalul La răscruce, „filmele“ lui Mircea Cantor, puternice şi neliniştitoare, proiectate pentru prima dată pe un ecran mare, de cinematograf, lansarea AperiTIFF-ului special, publicaţia anuală, în limba engleză, despre filmul românesc, şi poza de grup în care şi eu, şi Luiza ne uităm în direcţia greşită, la un alt fotograf – pe toate le-am luat cu mine acasă.

Sunetele obsedante de Salvări şi maşini de Poliţie mi s-au părut anul ăsta un agasant fond sonor, îngheţata şi sandviciurile de la non-stop-ul Kiosc m-au salvat între filme. Casa TIFF a fost o premieră şi o descoperire. A devenit imediat punctul central de întîlnire, loc de stat la tacl