Ceea ce era de anticipat s-a produs- efectul victoriei USL de la alegerile locale este intensificarea conflictului constituţional ocazionat de reprezentarea României la Consiliul European. Şi de această dată, ca şi în epoca cabinetului Tăriceanu, tensiunea dintre preşedinte şi prim- ministru nu este limitată în sfera puterii executive. Ea devine, o dată cu naşterea unei noi majorităţi parlamentare, o ciocnire între coaliţia din camere şi şeful de stat.
Noutatea zilei de 12 iunie 2012 este dată de apariţia unui element de natură constituţională. Invitând plenul camerelor să se pronunţe, prin vot, asupra participării premierului la Consiliu, guvernul Ponta a stabilit un precedent constituţional extrem de semnificativ. O dată cu declaraţia adoptată, camerele sunt ridicate la rangul de organ care nu doar legiferează, ci şi interpretează constituţia, stabilind competenţele diferiţilor actori constituţionali. În acest mod, de fiecare dată când, pe parcursul acestei coabitări, prerogativele preşedintelui vor fi puse în discuţie, parlamentul va fi în măsură să decidă, prin vot, asupra acestei chestiuni, acţionând ca un autentic for creator de reguli constituţionale.
Transformarea camerelor în aceasta manieră modifică, fundamental, datele de funcţionare ale statului nostru. Oricât de imperfectă şi de criticabilă, ( operă a aceluiaşi partid căruia îi aparţine actualul premier), constituţia României introducea o idee centrală- suveranitatea constituţiei, limitând ,astfel, omnipotenţa camerelor. Existenţa unei Curţi Constituţionale ce arbitrează conflictele apărute este consecinţa acestei viziuni. Votul Parlamentului pune în cauză rolul Curţii Constituţionale şi indică modalitatea prin care majoritatea din camere poate modifica legea fundamentală, fără a recurge la o revizuire a constituţiei.
Ceea ce nu poate fi uitat este faptul că parlamentul nu poate fi ac
