Citind, în ziua de azi, tratatul lui Irineu din Lyon despre erezii, abia îţi poţi reprima impresia că, de fapt, ai în faţă notaţiile unui cronicar TV. Nu că descrierea sa ar fi foarte plastică – nici nu e –, dar mustrătoarea sa răbdare are pasul degetului mare pe telecomandă, sărind la aberaţia imediat următoare cînd tocmai părea că începe să o aprofundeze pe cea dinainte. Abia ce vorbise de valentinieni, că trece la marcusieni, la Simon Magul şi Menandru, la Saturnin şi Basilide ş.a.m.d., ca orice bun abonat al unei companii de cablu. Astfel, pe ecranul ideilor se perindă într-un ritm ameţitor eoni şi pleromă, iota şi cu eta, demiurgul malefic, mama demiurgului malefic, dar şi sonore nume de vedete transcendente precum Sophia, Monogen şi... Zoe.
Sintagma „ecranul ideilor“ nu e întîmplătoare, căci ideea de idee a fost extrem de conotată vizual încă de la inventarea ei de către greci, pe cînd cel care a inventat ideea de televizor – germanul Friedrich Maximilian Klinger în romanul Viaţa, faptele şi coborîrea în infern a lui Faust (1791), unde descria ţăranii ca pe nişte letargici care se holbează întruna la „cutia de privit“ (Guckkasten) – a anticipat în mod genial ceea ce mediologul Marshall McLuhan avea să confirme aproape două secole mai tîrziu, anume că mass-media întoarce creierele pe dos, exteriorizează gîndirea, vulnerabilizînd-o în tot acest timp. Refrenul „Die Gedanken sind frei“ devenea, astfel, o biată iluzie.
DE ACELASI AUTOR Cum să scrii un roman într-o singură zi "Şi mie... şi eu..." - din abisurile democraţiei româneşti Modelul de viață și formarea reciprocăStrict epistemic, fiecare erezie luată în parte ar putea constitui miezul unui canal de televiziune ieşit din magma prostiei omeneşti-preaomeneşti. Că ea ar avea un potenţial de fascinaţie pentru un anumit public nu intră aici în discuţie. Dar, mutatis mutandis, orice canal de telev
