Am visat într-o noapte că navigam – într-o barcă improvizată – pe Amazon. Eram vreo cinci în ambarcaţiuna ciudată – cînd canoe, cînd un fel de iaht cu vele –, însă numai unul dintre noi, „căpitanul“, ştia ce face, doar el putea cîrmi barca, o putea ţine pe linia de plutire, avea abilităţi tehnice. La o cotitură, Amazonul (ştiam sigur că e el, deşi navigam pentru prima dată, nu alesesem orice baltă) s-a învolburat, ne ţineam cu greu la suprafaţă, iar mie mi-a venit o idee salvatoare, am avut o bruscă iluminare pe care-ar fi trebuit s-o comunic rapid „căpitanului“. Aveam însă o problemă insurmontabilă: nu-mi aminteam deloc dacă îl tutuiam pe căpitanul ambarcaţiunii sau nu, aşa încît nu ştiam cum să mă adresez. Am tăcut, ne-am înecat sănătoşi, iar eu m-am trezit. I-am povestit unei prietene (doar întîmplător şi psiholoagă de meserie) visul şi a rîs, diagnosticîndu-mi un „ardelenism incurabil“ pe care-l împărtăşeşte şi ea, deşi e bănăţeancă.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăFără glumă, tutuiala a avut pentru mine întotdeauna reguli stricte, iar cea mai importantă dintre ele este reciprocitatea. Nu pot tutui pe cineva care nu mă tutuieşte (chestiune care iscă mirări la coafor, de pildă), nu pot suferi, de cînd mă ştiu, să mă tutuiască cineva fără să stabilim împreună acest lucru. În copilărie, o întrebam pe maică-mea pînă la ce vîrstă această situaţie umilitoare este permisă. Pînă la 18 ani, mi-a zis maică-mea, ca să scape. De atunci, a început stupoarea. N-am înţeles tutuiala unilaterală nici la şcoală, nici cînd lucram în spital (singurul ortoped din lume pe care l-am auzit cerînd instrumente în timpul operaţiei la persoana a doua plural a fost, nu întîmplător, doctorul Dinu Antonescu) şi nici cînd predam la Litere. Cînd eram profesoară, lucrul a fost greu nu pentru că eu nu le puteam spune „dumneavoastră“