Pe vremea copilăriei mele, lumea era altfel. Lucrurile aveau stabilitate, fapt care genera un sentiment de siguranţă. Ştiai - fără măcar să te gândeşti - că ceea ce e astăzi va fi şi mâine şi pomâine şi răspoimâine şi peste ani şi ani. Instituţiile, magazinele, farmaciile, cinematografele şi chiar ceasurile stradale sau toaletele publice erau puncte stabile de reper, în funcţie de care puteai stabili coordonatele unui anumit loc din oraş. Nimic nu se schimba peste noapte, nimic nu-ţi bulversa traiul de zi cu zi.

Aşa a fost şi cu staţia de autobuz, situată în Piaţa Unirii. Acolo am găsit-o de când am început să pricep, iar apoi să utilizez mijloacele de transport în comun şi acolo a rămas până când originalele viziuni ale timpurilor moderne au izbutit să dea totul peste cap, risipind sentimentul de siguranţă şi stabilitate generală pe care îl avusesem până în 1989.

Staţia a fost aşezată în faţa palatului Bánffy, încă de la începuturile transportului în comun clujean, constituind un reper de stabilitate, rezistând în faţa tăvălugului evenimentelor istoriei, ca un observator tăcut al prefacerilor vremii abătute peste piaţă, până spre sfârşitul anilor '90 ai secolului al XX-lea.

De-a lungul vremii, s-au schim-bat doar mijloacele de trans-port şi călătorii, arhitec-tura pieţei rămânând relativ sta-bilă, cu excepţia micilor trans-formări menite a-i cos--me-tiza macadamul sau cuver--tura asfaltică, ori a-i modifica designul esplanadei care găz-duieşte grupul statuar Matia Corvinul. Staţia a rămas la postul ei remarcând creşterea fluxului de călători şi, odată cu el, şi evoluţia tehnologică a mijloacelor de transport în comun.

Vechile autobuze, de prin deceniul al doilea al secolului XX - cu caroserii de tip landou, imitând arhaicele caleşti - au fost înlocuite cu altele, supe-rioare din punt de vedere al designului, cât şi al tehnologiei apl