Invitat la un team building corporatist să produc nişte self-awareness printr-un role-playing pe echipe (lucru’ dracului în casa popii...), nu a fost o surpriză să constat că, rugaţi să exprime ceea ce admiră şi ce nu le place la colegii lor străini, toţi aceşti (foarte) tineri corporatişti s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor, de faptul că prea adesea aceştia (de regulă şefi) îi desconsideră, dispreţuiesc, subapreciază, pe scurt, nu le oferă recunoaşterea meritată. Spus de faţă cu şefii lor occidentali, nu era, în mod cert, o simplă glumă, ci o suferinţă cît se poate de reală.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulAm supralicitat şi le-am propus următoarea „ghicitoare“: o cercetare europeană pe tineret arăta, printre altele, că tinerii din România se află pe departe pe primul loc la întrebarea „îmi place să fiu văzut ca un expert într-un anumit domeniu“. De ce? – am provocat eu. Răspunsul a venit surprinzător de repede: E vorba de imaginea de expert, avem nevoie să fim recunoscuţi public. Cum aşa? – s-a înfiorat şeful cel mare. Cînd semnăm un contract cu voi, ne bazăm pe faptul că sînteţi specialişti, nu că vreţi să aveţi o imagine! Wrong question! – m-am amuzat eu. Nu înseamnă că, obiectiv, nu sînt buni „specialişti“, ci că au nevoia subiectivă să fie şi recunoscuţi, emoţional, ca atare. Neamţul generic (care fusese, evident, referinţa inconturnabilă) are morala lucrului bine făcut, el vrea să fie bun. Românul generic are nevoie să fie recunoscut ca cel mai bun pentru a fi liniştit. Cultural vorbind, noi avem o problemă narcisică majoră – am generalizat eu. Mi-a venit apoi imediat în minte reacţia fundamental narcisică a revoltelor din primăvară, cînd clasa noastră conducătoare a jucat rolul străinului cel rău, tratîndu-i pe român
