Este un adevăr simplu – pentru a avea succes în ierarhia socială şi pentru a intra în structurile politice, trebuie să fii cunoscut. Notorietatea publică şi socială constituie una dintre calităţile oricărui politician, din orice epocă. Iar politicienii au fost dintotdeauna, încă din cele mai vechi timpuri, celebrităţi. Aşa a fost cazul lui Alexandru Macedon, al cărui statut de celebritate era confirmat pretutindeni în lume prin imagini statuare idealizatoare. La fel, Iuliu Cezar, care şi-a construit propria legendă prin redactarea unor cărţi despre cuceririle sale, iar unul dintre urmaşii lui Cezar, Traian, a făcut o columnă imensă pentru a-şi confirma celebritatea. Mai aproape de noi, Napoleon a utilizat pe scară largă pictura şi alte arte ale vremii pentru a-şi populariza faima şi măreţia, dincolo de talia dezavantajatoare. Prima definiţie „modernă“ a celebrităţii ne vine de la începutul secolului al XVII-lea, descriind acea condiţie socială a unei persoane despre care „se vorbeşte mult“.

Totuşi, cînd, în 1980, fostul actor Ronald Reagan ajungea preşedintele Statelor Unite, celebritatea a înregistrat o schimbare radicală. Starurile de film şi televiziune pătrundeau definitiv în politica globală, după ce, în SUA, aceasta a fost o practică adeseori acceptată, Reagan însuşi fiind guvernator de California, din 1967 pînă în 1975, şi alte personaje, cum era luptătorul de wrestling Jesse Ventura, guvernator al statului Minnesota şi, bineînţeles, Arnold Schwarzenegger, timp de un deceniu guvernator al Californiei, au avut acces la funcţii publice înalte, în democraţiile contemporane.

Mediatizarea capitalului cultural şi schimburile de „iconuri“ sociale (pentru a le deosebi de icoane) prin intermediul mass-media au condus la transformarea valorii de piaţă a personalităţilor publice. A fi cunoscut a devenit, în mod obligatoriu, a fi cunoscut prin intermediul m