Îmi amintesc că era brunetă, vopsită cu o nuanţă negru-albastru-abundent, suferea de o formă uşoară de sigmatism care nu era, de fapt, o suferinţă, dar aşa se spune, ci, mai degrabă, un specific, şi avea sprâncenele mult prea subţiri. Altfel, înaltă şi frumos proporţionată. La vreo 40 de ani. O chema Geta. Doamna Geta. Administra un cămin studenţesc. Numai la ea am văzut acest cuvânt din titlu scris astfel: chitan-ţă. Şi nu l-am uitat niciodată. Pentru mine, e un fel de efigie. Ba chiar un însemn heraldic. A, mai avea doamna Geta o pasiune. Asculta mereu, tristă şi oftându-şi tot pieptul pe sub bluza corect scrobită şi de un alb neîndoios, Mihaela Runceanu. Mi s-a părut întotdeauna un personaj romantic doamna Geta, în sensul hollywoodian, nicidecum călinescian, al expresiei. Azi m-am gândit, după mai bine de cincisprezece ani de când n-am mai văzut-o, cum ar simţi şi cum ar scrie doamna Geta, suflet candid, de altfel, o pagină de jurnal imaginar, în drum spre casă, de la oficiu.
Adevărul e că m-am cam săturat să vin singură în fiecare dimineaţă, cu tramvaiul 16. Dar stai, că pe unul dintre vatmani îl cunosc deja. Îmi place de el. E un bărbat spălat. Părul îi e moale şi ştie cum să şi-l adune să nu pară rar. Are şi două vârtejuri la ceafă. Transpiră, c-a venit vara prea repede, dar are batista curată mereu, când se şterge pe frunte. Cred că-şi dă cu Badimist din ăla pentru cucoane, că mi-a venit mirosul tare puternic când a coborât la cimitirul Reînvierea să schimbe macazul. Hai, Geto, că-ţi umblă şi ţie ochii mai rău decât lu’ Cornelia, coafeza, care-a zis că se răzbună pe toţi bărbaţii din lume pentru Vasile. Că parcă Vasile mai ştie el ce face ea. Femeie nebună.
Când oi lua banii, cred că-mi iau pantofii ăia roşii de lac pe care i-am văzut la colţ, pe Lizeanu. Se potrivesc cu bluza aia cu broderie spartă pe care mi-a adus-o Doiniţa de la Tulcea înain
