E neagră. Lacul, odinioară lucios ca o apă, e acum mătuit şi crăpat pe alocuri. Marginea capacului care protejează clapele şi muchiile picioarelor sînt uşor roase, se zăreşte culoarea dulce-mierie a lemnului. E bătrînă. A văzut un război, a trecut prin mai multe mutări. Prima oară a părăsit camera umbroasă unde o fetiţă blondă, căreia nu-i ajungeau încă picioarele la podea de pe scaunul scund şi rotund, obişnuia să-i atingă firav şi stîngaci clapele de fildeş. A ieşit din camera aceea umbroasă a unei case aşezate. A ieşit cumva clandestin, precipitat – mă rog, cît de precipitat poate ieşi totuşi o grăsană ca ea – şi a ajuns într-o altă casă, într-o singură cămăruţă în care oamenii ei abia puteau respira. De acolo a mai avut o scurtă aventură, nesemnificativă, într-un spaţiu ceva mai mare.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpApoi s-a mutat la bloc. La două camere. Un apartament ca toate apartamentele. Şi aici arăta straniu, masiv şi mult prea nelalocul ei. Părea că absoarbe cu lacul ei negru cu tot absolut orice fir de lumină care intra pe geamuri, care se reflecta din tavanul scund. Aici părea şi burtoasă, şi caraghioasă şi, mai ales, mută. Fata blondă care o însoţise în zecile de ani era deja în vîrstă. Îi ştergea praful, o mai acorda la cîţiva ani, îi mai mîngîia clapele puţin, se mai aşeza pe scăunelul cel rotund pentru cîteva acorduri, nu multe, că se auzea prea tare la vecini.

Într-o bună zi, stăpîna n-a mai apărut. S-a aşternut tăcerea şi praful, preţ de cîteva săptămîni, pînă cînd în apartament s-a aşezat un cuplu de chiriaşi. Doi oameni tineri, teribil de ocupaţi. Ea ajunsese doar o mobilă greoaie de care se lovea toată lumea. Au plecat şi tinerii. A rămas iar de capul ei într-o linişte ţiuitoare. Şi apoi a urmat – poate – ultima ei călătorie.

Căci am decis să o aducem acasă. Acolo unde