Acum 22 de ani pe vremea asta Capitala era măturată de accesele de sălbăticie ale minerilor. Halucinantul episod a înfiorat la vremea respectivă Occidentul şi, în general, orice raţiune decent orientată, evenimentele făcând să se vorbească despre şansele României de a rămâne în secolul XX în termenii cei mai rezervaţi cu putinţă.
În iunie 1990, la doar şase luni de viaţă, fragila democraţie românească arăta peste măsură de extenuată şi decrepită: în ianuarie, România trecuse deja printr-un prim şoc mineresc, partidele tradiţionale erau hăituite aproape ca în anii ceauşismului, am pironit în calendar "duminica orbului", iar în martie 1990 am trecut razant pe lângă un război civil cu resorturi etnice.
Costurile au fost îngrozitoare pentru imaginea ţării şi pentru destinele celor care au căzut atunci pradă violenţelor - de la Bucureşti, la Târgu-Mureş.
În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, puterea politică de la acea vreme nu a dat niciodată socoteală pentru haosul traversat de România în zorii democratizării ei, iar autorii morali sau penali ai acelui curs şiret al istoriei au mers tot înainte.
Marşul lor peste vremuri a continuat netulburat, iar rolul pe care şi l-au arogat în evoluţia României poate fi citit în multe "stele": în modul în care s-au cristalizat noile servicii secrete ale României la începutul anilor '90, în monopolizarea în stil sovietic a politicii interne, în deturnarea economiei, în virusarea vieţii publice, în general, şi în permanenta descurajare a formării unei societăţi civile, cu adevărat civile.
La cât de mult acid s-a turnat în acei ani, inclusiv în zilele de 13-15 iunie 1990, peste pielea fină a unei democraţii care se impunea în sfârşit după zeci de ani de dictatură, mare noroc am avut totuşi că nu ne-am şi dezintegrat.
România s-a dovedit şi la acest capitol o ţară şi o societate cu un profil excentric
