Domnul Onoriu era cunoscut în instituţia (de stat) în care lucra şi printre vecinii de la bloc drept „pîinea lui Dumnezeu“. Bonom înnăscut, el avea o vorbă bună sau o glumiţă inocentă pentru fiecare în parte, de-a lungul unei zile, aşa încît comunitatea îl simpatiza cu fervoare făţişă. Într-o bună zi însă, ceva neobişnuit se întîmplă. Aflat în birou la doamna Angelica Pilon, contabila-şefă a instituţiei, domnului Onoriu a început să-i zvîcnească brusc o venă de la tîmpla stîngă. Motivul trebuie căutat în schimbul de replici anterior dintre cei doi protagonişti. Angelica, o femeie destul de aprigă de felul ei (aici, poate, şi funcţia jucase un oarece rol!), nu prea avusese timp de amabilităţile eroului nostru şi fiind, se pare, cu capsa pusă, îl cam trimisese la plimbare chiar de la primele lui cuvinte. Domnul Onoriu cerea aprobarea transportului pe ordinul de deplasare (în interes de serviciu), însoţindu-şi demersul, ca de obicei, cu o sumedenie de bancuri şi surîsuri ghiduşe. Contabila-şefă – cu o încruntătură aparent cronică pe chip – îl privi complet insensibilă. Pentru prima oară, jocul scenic, plin de curtoazie, al bărbatului era frecţie la un picior de lemn, destrămîndu-se patetic la replicile răstite al doamnei Pilon: „Ia mai scutiţi-mă cu solicitările astea de deplasări! Parcă eu nu ştiu că vreţi să vă distraţi pe banii contribuabilului? Dacă directorul aprobă cumva, o să plătească din buzunarul propriu, pentru că, pe cereri nesimţite, eu nu-mi pun semnătura!“.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPNu ştim dacă întreaga atitudine ostilă a Angelicăi declanşase mica zbatere venoasă sau numai acest ultim termen – de repudiere agresivă a „naturelului simţitor“ ascuns dincolo de zîmbetele amabile de pe faţa lui Onoriu. Cert este că, după observaţia abruptă a doamnei Pilon, bărbatului