● Portico Quartet, Portico Quartet, Real World Records, 2012.
Britanicii de la Portico Quartet încearcă să-şi facă un nume prin muzică de tendinţă minimalistă, texturată timid cu elemente care să o aducă în zona ambientală, apoi extinsă semnificativ cu influenţe la mare căutare în mediile eclectice britanice, adică jazz, trip hop şi electro-glitch-uri experimentale. Pe acest album, toţi membrii trupei manipulează efecte electronice şi fiecare dintre ei se ocupă de cîte un instrument: Jack Wylie – saxofon şi pian, Duncan Bellamy – tobe, Milo Fitzpatrick – bass, plus Keir Vine – utilizator al unui instrument de percuţie de invenţie recentă, hang-ul, asupra căruia voi reveni. Keir Vine îl înlocuieşte pe pionierul instrumentului, Nick Mulvey, recent dezertat în căutarea ambiţiilor sale solo. Cu acest album, Portico Quartet încep să marginalizeze elementele improvizaţionale, mişcare ce poate fi considerată o îndepărtare de rădăcinile jazz ale grupului. Uneori accentul se mută spre ambiental, după modelul scandinav, alteori spre (vag) dansant, tendinţă de integrare cu muzica de club englezesc trippy. Fantomele lui Brian Eno, Coil şi Massive Attack bîntuie întreg albumul, producînd ceea ce ar putea fi considerat echivalentul jazz al space-rockului. Mă rog, în măsura în care mai putem vorbi de jazz. Fanii debutului aclamat al grupului îi acuză noua orientare şi, ce-i drept, nici hang-ul lui Keir Vine nu mai sună ca al lui Nick Mulvey. Nici calitativ, nici cantitativ.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Piesele care mai zemuiesc ceva jazz, dacă le storci bine, sînt „Ruins“, „City of Glass“ şi „Spinner“. Singura pe care se aude voce, şi preferata mea de pe album, „Steepless“, o are ca invitată pe vedeta show-ului Swedish Idol, Cornelia Dahlgren. Cu ocazia acestei piese, fanii Portishead se vor bucura de influenţele p
