Cel mai înverşunat adversar al nostru se piteşte chiar în noi înşine, în perimetrul propriei minţi. Mintea ne spune ”nu poţi să faci cutare”, ”ţi-e frică”, ”nu ai cum să reuşeşti” etc. O femeie îmi descria zilele trecute ”adversarul ei interior”, care-o îndeamnă să-şi reprime sentimentele. Ca o consecinţă a reprimării, femeia nu se mai simţea ea însăşi, nu se mai simţea bine tocmai în relaţiile de iubire. Altfel, ea putea să râdă, să fie prietenoasă, blândă şi fericită; unde iubirea nu era o miză, unde nu avea aşteptări şi judecăţi, tocmai acolo se aşternea dragostea. Dar, fără tensiune şi suspans, fără emoţii, fluturi în stomac şi zbucium ea nu simţea că iubeşte şi, cum singură observa, ”am o nevoie uriaşă de iubire”.
”Opunându-te adversarului interior vei înlătura gândurile negative prin altele, pozitive. Trebuie să nu accepţi nici o prostie din partea adversarului interior şi să lupţi din răsputeri de fiecare dată când acesta îşi arată din nou chipul urâcios”, avertizează Geoff Thompson în cartea sa, ”Frica”(Ed. Livingstone). Thompson îl denumeşte pe adversarul din minţile noastre ”Domnul Negativ”; probabil că pentru noi toţi domnul acesta poartă acelaşi nume. Să-l respingem, să-l neutralizăm, să-l zdruncinăm pe domnul Negativ nu se poate decât în clipa în care înţelegem că cel mai uşor lucru din lume pentru oameni este acela de a gândi la lucruri rele.
În schimb, gândurile bune cer efort, concentrare şi atenţie. A-i opune unui gând negativ unul pozitiv este un remediu (asta-i şi una dintre Legile Cybalionului) pentru mintea negativă, un fel de a-l ataca pe adversarul interior. Dacă el îţi spune că ”frustrându-l” pe celălalt de manifestarea stării tale de iubire, de sinceritatea trăirilor tale e un comportament capabil să-ţi aducă iubire, oare e adevărat? Oare chiar asta să fie dragostea? O manifestare a frustrării, o tensiune, un disconfort? Oare c
