Ne plângem, până la obsesie naţională, de lipsa de repere. Justificăm propria inerţie prin starea generală de incertitudine în care trăim, acuzând „haosul“, un haos care înghite, precum o gaură neagră, „valorile“.

Să existe însă o societate fără valori? Sau, mai bine zis, există acea societate care îşi demontează cu bună ştiinţă (şi cu o oarecare perversă voluptate) vârfurile, o societate în care oamenii descoperă jocul de-a „judecătorii ierarhici“, mutând piesele principale, amestecându-le cu pionii, caii şi nebunii, inversând poziţiile, după bunul plac, până când tabloul devine un mozaic grotesc în care nimeni şi nimic nu mai corespund locului iniţial şi din care nimeni nu mai înţelege nimic?

Să fie un complex de inferioritate dorinţa de a ne trage de şireturi cu oricine? Fie cu bătrânica care vinde în piaţă ridichi, fie cu profesoara de la şcoală, pe care o desconsideri din start (căci, nu-i aşa, a intrat în învăţământ că altundeva n-a fost în stare)?

Din acelaşi registru face parte şi celebra „intelectualii s-au dovedit a fi nişte trădători“ – dar se ignoră lipsa de legitimitate a acelor voci anonime, care, dorind să iasă din anonimatul care le macină, aruncă acuze nefondate, născând, prin vehemenţa discursului, curente şi captând adepţi naivi, dornici să fie şi ei „băgaţi în seamă“.

„Băgatul în seamă“ şi frica de anonimat provoacă goana după celebritate. Nu mai avem răbdare să ne lăsăm învăţaţi, nu mai avem umilinţa necesară pentru a evolua. Suntem grăbiţi să ne afirmăm, iar, pentru asta, sărim mai multe trepte deodată, şi – dacă putem – în drumul către „top“ îi răsturnăm cu cotul pe cei care, de drept, se află cu mult deasupra noastră. Şi, după ce ajungem „sus“, începem să contemplăm „lipsa de repere“ şi să ne complăcem într-un mediu nătâng, trişti nevoie mare că „nu mai avem valori“. De unde această debusolare, această neîncredere