Americii îi place să creadă despre sine că este tărâmul tuturor posibilităţilor şi nu sunt puţini cei care gândesc asemănător. Dar, în timp ce ne gândim la toate exemplele americanilor care au ajuns departe prin forţele proprii, ceea ce contează sunt statisticile: până la ce punct depind şansele unui individ de veniturile şi educaţia părinţilor lui?

În zilele noastre, cifrele arată că visul american este un mit. Este mai puţină egalitate de şanse în America decât în Europa sau decât în orice altă ţară dezvoltată industrial despre care există informaţii.

Acesta este unul dintre motivele pentru care în America se înregistrează cel mai ridicat nivel de inegalitate de şanse din ţările dezvoltate, iar distanţa dintre ea şi alte ţări s-a mărit. În timpul "redresării economiei" din 2009-2010, contribuţia celor 1% care reprezintă cei mai bogaţi oameni din America a însemnat 93% din creşterea economică. Alţi indicatori ai inegalităţii - bogăţia, sănătatea şi speranţa de viaţă - sunt la fel de slabi. Tendinţa este să se concentreze asupra veniturilor şi bogăţiei, înfundând clasa de mijloc şi sporind sărăcia clasei de jos.

Ar fi una ca veniturile mari ale celor care sunt sus să devină contribuţii la bunul mers al societăţii, dar Marea Recesiune a arătat altceva: chiar şi bancherii care au împins economia globală, ca şi propriile lor firme, pe marginea prăpastiei, au primit bonusuri extrem de mari.

La o privire mai atentă a celor care se află la vârful societăţii, observăm că rolurile lor sunt disproporţionate: unii şi-au adunat averea prin exercitarea puterii monopolului, alţii sunt directori executivi care au profitat de deficienţele din guvernarea corporatistă, din care să-şi scoată o parte consistentă, iar alţii şi-au folosit conexiunile politice ca să beneficieze de bunăvoinţa guvernului - fie prin preţurile excesive pentru produsele pe care