Cu fesul de babă oropsită şi costumul turnat peste muşchii de apărător obraznic, Bilici cravaşează Croaţia în turneul care poate face din Zagreb capitala veşnică a fotbalului nebun

.

“Croaţia e raţiunea existenţei mele. Îmi iubesc ţara aşa cum mă iubesc pe mine”. Cuvintele unui descreierat care a sărit cu picioarele pe un poliţist, un mijlocaş făurit din încrengătură de zbucium şi luciditate de criminal genial. Boban. Unul din milioanele de Zvonimir, nume purtat de mai bine de-o mie de ani pe pămîntul croat. Şi care, culmea, s-ar traduce şi ca “sunet al păcii”. Nu aşteptaţi aşa ceva de la ai noştri, nu ne stă în fire, n-avem tatuaj de cartuş pe emisfera stîngă a inimii. Şi nici dacă am spune-o bombastic, de dragul aflării în treabă (epicentru existenţial românesc), nu ne-ar ieşi satisfăcător.

Croaţia acestui Euro e un melanj fascinant. S-a prefăcut într-o echipă mai mult decît redutabilă. În joc, e barbarism captivant cu doze de impertinenţă indispensabile şocurilor cu granzii. La nivel de jucători, e cea mai echipă, după mine, dintre toate. Zigurate în avanposturi, fundaşi laterali centrînd ca o mitralieră înnebunită de sete, stoperi rigizi, dar impunători. Între ei, pastila de frenezie, cu haos rar al driblingului: Modrici. Plus Rakitici şi Perisici, doi jucători tehnici la peste 1,85 m.

Cu Irlanda, croaţii au îngheţat fotbalul cînd trebuia şi s-au distrat pe flancuri în timp ce “verzii” se grupau cu răcnete de rugbişti în jurul speranţei mai subţiri ca firul trifoiului. Bilici e o poveste fracturată în sine, cu fesul de babă oropsită şi costumul turnat peste muşchii de apărător obraznic. Are în ochi o nebunie virală şi cu privirea asta a trecut din 4-1-3-2 în 3-5-2, hohotind în ploaie cînd vînjoşii simplişti ai lui Trapattoni se accidentau de minge. Tot Bilici a început cu două vîrfuri mai clare decît curajul (ce-i drept, în faţa Irlandei