E previzibil ce se întâmplă cu Institutul Cultural Român: era neapărată nevoie de mutarea lui de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului pentru ca Horia-Roman Patapievici să poată fi debarcat.
De ce să fie debarcat? Fireşte, pentru că opţiunea lui politică e pro-Băsescu. Or, pentru guvernanţii actuali, asta e o culpă intolerabilă, într-atât de gravă, încât anulează dintr-un condei tot ce s-a întâmplat bun la ICR în decursul mandatelor lui H.-R. Patapievici. Ce mai contează, aşadar, că numărul de filiale ICR a crescut până la 19, aproape toate cu o activitate nu doar intensă, dar şi foarte vizibilă, încât intelectuali europeni de primă mână declară evenimentele filialelor ICR must-uri ale oricărei fiinţe culturale care se respectă.
Ce mai contează, apoi, că ICR-ul a funcţionat ca un extraordinar PR pentru România – practic aproape toată imaginea noastră pozitivă, atâta câtă e, vine dinspre acţiunile reuşite ale ICR, al căror efect se vede cu ochiul liber de orice om de bună credinţă: cine şi-ar fi imaginat, cu opt ani în urmă, că România va fi invitat de onoare la târguri internaţionale de carte de primă mărime? Cine ar fi crezut că edituri de prestigiu imens vor fi cândva interesate de autori români contemporani? Cine s-ar fi gândit că o să apară în decurs de câţiva ani o profuziune de antologii din poezia şi proza contemporană, în toate limbilor marilor culturi, comentate entuziast în reviste de referinţă, sub semnături de prestigiu?
Toate acestea se întâmplă azi datorită ICR; şi se întâmplă nu ca excepţii, ci în mod curent, încât ni se par normale. Însă, în ţara asta, normalitatea e întotdeauna excepţională. Şi ar trebui să ţinem cu dinţii de ea, acolo unde există.
Fireşte, o să se spună că apăr ICR-ul fiindcă am fost inclus în câteva programe ale lui. Aşa şi este, la urma urmei: fără ieşirile astea în Occident (dintre care doar o parte
