Sfântul din vârful muntelui
Era o icoană, nu un om, încă din timpul vieţii. Credincioşii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge veşmintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, în tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, numai cui avea cu adevărat trebuinţă. Aproape niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui simţeau Duhul şi deodată se luminau. Sufletele căpătau strălucire de diamant bine şlefuit, minţile deveneau clare ca vârfurile de munţi în zile senine, trupurile li se îndreptau şi li se alungeau, de parcă ar fi crescut spre cer, cu fiecare respiraţie a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântul acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.
Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulţi nici nu ştiau cum şi-a călit părintele Petroniu, stareţul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinţei, într-un veac duşman. Că a fost membru al mişcării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; că în această lavră a ortodoxiei şi totodată cetate a culturii prigonite a deprins Rugăciunea Inimii de la părintele Ioan Kulaghin, zis "Cel Străin”; că mai târziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinţii Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naş de călugărie la Antim) şi Daniil Teodorescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinţi îmbunătăţiţi, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temniţelor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reuşit să ajungă unde îşi dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exemplar, ca duhovnic şi bibliotecar, până să devină stareţul mânăstirii Prodrom
