14 iunie 1990. Bucureştiul – un oraş de pe continentul zis şi al Luminilor – e devastat de hoardele de minieri conduse de ofițeri de Poliție și agenți ai Serviciilor Secrete, vopsiți pe față, ca picții de dincolo de Zidul lui Hadrianus, pentru a părea abia atunci ieșiți din abataj. Sursa: EVZ
Ceambulurile minereşti au fost ridicate din Valea Jiului şi năpustite asupra Capitalei de chiar şeful statului de atunci, Ion Iliescu, pentru a administra o lecţie celor care nu recunoşteau, în scris sau prin viu grai, că-l iubesc.
Minerii erau înarmați cu lămpașe, bîte și topoare.
Ridicau lămpaşul pentru a vedea dacă în privirile tale se citește dragostea deplină faţă de Ion Iliescu.
Dacă se citea o dragoste doar parțială, te pomeneai cu o bîtă pe spinare.
Dacă nu se citea nimic, te pomeneai cu un topor în cap.
Au trecut de atunci 22 de ani.
Pentru mult mai puţin făcut concetățenilor lor, şefi de stat din Africa sau chiar şefi de trib din junglă au făcut ani grei de închisoare.
Ion Iliescu n-a făcut o zi de puşcărie.
A băut, a mîncat, a defecat şi – dacă ar fi să-l credem pe fostul său consilier, Eugen Mihăescu – a dat poalele peste cap la tot ce-a fost parte femeiască la Cotroceni.
Cu excepţia maşinilor de scris, desigur, dat fiind că acestea sînt îndeobște din tablă.
Ne mai rămăsese, totuşi, o mîngîiere.
În fiecare an, de 14 iunie, Ion Iliescu se ascundea.
Să nu-l găsească presa şi să-l întrebe despre mineriada din 1990.
Anul acesta, de 14 iunie, Ion Iliescu nu s-a mai ascuns.
A venit ţanțoş și țopăitor la Palatul Parlamentului, unde PSD își benchetuia victoria asupra poporului român.
Presa, care l-a văzut, s-a năpustit asupra lui, să-i afle și să-i soarbă părerile despre actualitatea politică, servite în binecunoscutul limbaj de activist de raion.
Nimeni n-a cutezat să-l întrebe de mineriad