Acum câteva zile stăteam la o bere cu un amic şi dezbăteam hachereala omniprezentă din ştirile zilnice. Eu eram inspirat de o conferinţă recentă dată de Microsoft, unde o sumedenie de minţi luminate s-au întrecut în a demonstra, în paralel, cât de multe eforturi facem noi europenii să ne apărăm de atacuri informatice (sau cibernetice, dacă te iei după câteva traduceri proaste) dar şi cât de uşor ar fi de fapt pentru un actor hotărât – a se citi „statal” – să ne penetreze reţelele/sistemele/serverele aşa cum cerneala penetrează această cretă. Am scos mobilul şi am tastat la întâmplare adresa unuia dintre ministerele mai importante ale României. În coada adresei, am adăugat, pentru amuz, un „/admin”. Şi, ce să vezi, m-am trezit brusc la un email şi o parolă distanţă (nu aşa de greu de aflat dacă eram spion nord corean) de a periclita serios credbilitatea ţărişoarei noastre.
Ştiu ce o sa ziceţi: „Dar Bogdan, ce ar avea Coreea de Nord cu noi?”… sau „Bine bine, ce mare brânză că ai ajuns aşa de uşor la pagina de administrare a site-ului, ce puteai să faci?” sau chiar „Hai mă lasă-te de glume, dacă era pe bune ne ziceai şi despre ce site este vorba.”
Anti-hacking românesc
În primul rând, cum recent s-a adoptat în Parlamentul European o directivă ce înăspreşte pedepsele pentru cei ce comit atacuri informatice (ce-i drept, cu condiţia să ducă la pagube reale), nu vreau să risc zelul forţelor de ordine române anunţând ce adresă am încercat. Doar acum câteva săptămâni DIICOT a anunţat glorios că a desfiinţat Anonymous România, aşa că de ce să risc o asemenea eficienţă? Asta deşi, între noi fie vorba, sunt sceptic faţă de o declaraţie publică ce foloseşte definiţia de „terorism cibernetic” pentru câteva mesaje mai mult sau mai puţin hipioate postate pe site-uri prost apărate de un grup de tineri pe care un specialist în domeniu i-ar defini ca cel mult, hacke
