S-au găsit mulţi care să-l sfătuiască să nu candideze.

Că locul lui e de-acum la Bucu­reşti, în politica mare, că nu se face să coboare de la înalta demnitate de premier, la corvoada de primar, chiar dacă urbea de scaun e Clujul, capitala istorică a Transil­vaniei! Destui au fost interesaţi să-i bage asta în cap. Pentru că, în ciuda erodării cotei sale de încredere, după ani de gu­vernare şi după scan­da­lurile de corupţie care au ur­mat în primăria pe care a lă­sat-o pentru a veni la Bucu­reşti, Emil Boc ră­mâ­nea un poli­tician pericu­los, greu de bă­tut, chiar şi pe un val ge­neral de anti­patie, îndreptată spre fosta guvernare porto­calie. Alţii, pur şi simplu, nu au înţeles de ce îşi mai riscă bruma de putere, când se vedea cu ochiul liber că rechinii din PDL abia aştep­tau să-şi rupă gâtul, pentru a-l debarca de­fi­nitiv din fruntea partidului. Iar pentru alţii, era incredibil faptul că alesese lupta politi­că, în loc să-şi fi negociat din timp, încă de pe când era premier, un loc căl­duţ, pe un­de­va, poate chiar în fruntea Universităţii "Babeş-Bolyai”, unde alege­ri­le pentru rec­to­rat s-au desfăşurat nu de mult timp.

După ce a încasat de unul singur costu­rile guvernării, căci Traian Băsescu oricum nu mai candidează la preşedinţie, iar Vasile Blaga, Adrian Videanu şi Radu Berceanu s-au retras din linia întâi a bătăliei politice, Emil Boc a fost singurul "greu” din PDL care şi-a riscat reputaţia, în cel mai compli­cat moment pentru partidul său. Boc şi-a asumat, însă, can­didatura, şi a făcut-o - fără să schimbe porto­caliul de pe afişele elec­to­rale în vernil, aşa cum au făcut alţi can­di­daţi PD-L-işti, la alege­rile locale. Iar lumea a apreciat asta: fap­tul că a avut curaj să-i privească în ochi pe clujenii lui, faptul că şi-a riscat poziţia politică prin candidatura sa şi faptul că nu s-a dezis la greu de culo­rile partidului său. @N_P