Roua de afin
Trăia cândva aici, într-un cătun din poalele masivului Straja, o fată frumoasă, chinuită încă de la naştere de blestemul orbirii. O chema Constantina şi, în ciuda beznei care îi întunecase viaţa, chipul ei era mereu luminos, iar vorbele ei erau mereu dulci şi mângâietoare. Fericirea ei cea mai mare era să colinde, cât era ziulica de lungă, prin pădurile nesfârşite ale Vâlcanului, să asculte foşnetul frunzelor, să simtă aroma poienilor, să mângâie petalele florilor ori să-şi îndulcească sufletul cu cântecele fermecate ale păsărilor. Se zice că avea chip de înger, iar vocea ei avea ceva aparte, o vibraţie parcă venită din cer, reuşind să îmblânzească mereu cu ea orice sălbăticiune a pădurii. Toţi oamenii locului o iubeau şi se rugau pentru ca Dumnezeu să facă un miracol şi să-i redea vederea. După un timp, într-o frumoasă zi de florar, când Constantina ieşise iar în pădure, rătăcind printre tufele înflorite de afin, o voce blândă, ca şoapta unui înger, învălui uşor întreaga poiană: "Să te speli în fiecare dimineaţă pe faţă şi pe ochi cu roua florilor de afin, iar când se vor coace, să le mănânci fructele, apoi să te rogi Celui de Sus pentru vederea ta. Şi, mai ales, să crezi, să crezi, să crezi...”. Mare minune pentru ea o asemenea întâmplare! Uimită de cele auzite, fata făcu întocmai cum îi spusese vocea. Iar mai târziu, chiar de Sfânta Maria, miracolul se înfăptui: începu să zărească primele raze de lumină. Apoi, frumuseţile lumii i se dezvăluiau rând pe rând, din ce în ce mai mult şi mai clar, până când, spre sfârşitul anului, ochii ei albaştri aveau să se limpezească deplin. Ce fericire mai mare putea să-i umple sufletul decât aceea de a vedea, după atâţia ani de întuneric, toate minunăţiile munţilor care-i împrejmuiau satul, pădurile lor nesfârşite şi tainice sau poienile decupate parcă din rai? De atunci
