Obligaţi de vitregia sorţii să facă bilanţul şi să se întrebe cum ar putea să-l evoce pe Marco Cugno, cei care au avut bucuria să-l cunoască vor rămîne cu sentimentul că, oricîte elogii i-ar aduce, acestea nu sînt de ajuns. Neîndoielnic, el va continua să reprezinte o mare provocare, ca traducător şi exeget românist, pentru valoroşii lui emuli conaţionali şi pentru alţii. Pare aproape neverosimil cît îi datorăm. Bine-venitele recunoaşteri de care s-a bucurat din partea Uniunii Scriitorilor, a unor foruri şi universităţi nu spun suficient despre miile de pagini cu tălmăciri din cei mai importanţi poeţi, prozatori şi gînditori români, despre studiile intrate în bibliografia specialiştilor, despre deceniile de apostolat la Universitatea din Torino, unde a ridicat, ca nimeni altul, prestigiul disciplinei predate; fără a adăuga neajunsurile provocate de ai noştri, atribuindu-şi munca lui (Marin Mincu), contestîndu-i sau întîrziindu-i (în ţara lui!), din interes, angajarea ca universitar cu drepturi depline, răpindu-i astfel ani preţioşi.

Dar cînd şi cum a ajuns Marco Cugno românist?

Reforma învăţămîntului din 1948, se ştie, a lovit frontal limbile moderne şi prin înlăturarea lectorilor occidentali. În ciuda clamatului internaţionalism marxist, au fost expediaţi din ţară pînă şi universitarii comunişti, ca Silvio Guarnieri, fondatorul de mai tîrziu al Catedrei de Română din Pisa. Abia în 1965, cînd a fost săltat un colţ al oprimantei cortine, a sosit în Capitala noastră, ca lector, proaspăt licenţiatul Marco Cugno. Simpatia spontană, datorată nesperatei reveniri la normal, a fost curînd dublată de stimă pentru noul-venit. După prima lui comunicare ştiinţifică (aşa cum le-am relatat studenţilor torinezi acum cîţiva ani), elitista Nina Façon întreba – molcom, e drept, dar aşa îi era felul –, în Catedra de Italiană, cînd se vor prezenta ş