Din experienţa mea limitată in domeniul muzicii, am constatat că dirijorii, instrumentiştii şi adeseori chiar cantăreţii au o remarcabilă abilitate de a-şi exprima gandurile privitoare la artă. Dintre toate categoriile de artişti, ei imi par cei mai dispuşi la meditaţie, filozofare şi comunicare intelectuală.
Una din influenţele decisive asupra mea a avut-o profesorul meu de muzică, dl. Hugo Hauptmann, un om extrem de cultivat, de-o mare sensibilitate şi de-un rafinament innăscut. Ii datorez mult pentru felul in care, la varste ale iresponsabilităţii, precum copilăria şi adolescenţa, a ştiut să ne conducă prin labirintul fermecat al muzicii clasice. Dacă e adevărat ceea ce-mi spun unii prieteni, flatandu-mă şi exagerand, că in scrisul meu există o vagă undă de melodicitate (eu cred că există doar muncă şi transpiraţie!), acest lucru i se datorează profesorului meu. Audiţiile repetate ale unor piese, explicarea tehnicii şi strategiei din spatele partiturilor, incercarea de a pune in evidenţă intenţiile compozitorului şi ale interpretului au fost lecţii de hermeneutică inrădăcinate in mintea mea.
Repet: cunosc puţină lume in spaţiul muzicii, am arareori prilejul să port discuţii cu această specie de artişti. Insă de fiecare dată cand ii intalnesc, ii privesc şi-i ascult fascinat. In adancimi . rostesc o banalitate . artele comunică intre ele. E suficient să citeşti Naşterea tragediei a lui Nietzsche pentru a găsi răspunsuri la dilemele şi pseudo-dilemele care-l macină pe .comparatistulh amator năucit de dorinţa de limpezime. Cred că arta interpretativă muzicală seamănă cel mai mult cu formula in care m-am exersat eu insumi multă vreme . critica literară. A interpreta un text muzical e un act similar analizei critice: stabileşti punţi de legătură intre punctul A al creaţiei şi punctul B al desluşirii sensurilor. Dirijorul, instrumentistul şi cant
