La a unsprezecea ediţie a TIFF-ului, organizatorii s-au lăudat din nou cu recorduri cantitative (240 de filme din 46 de ţări, numărul în expansiune al sălilor sau spaţiilor de proiecţie), dar şi cu provocările secţiunilor tradiţionale („Fără limită“, „Umbre“, „Supernova“, „Competiţie“ ş.c.l.). Cum n-am putut vedea decît o infimă parte dintre pelicule, impresia personală că anul acesta TIFF-ul n-a strălucit prin selecţie (şi mă refer în primul rînd la cea mai importantă secţiune, aceea a „Competiţiei“) poate să fie greşită. Eronată poate să fie şi impresia că traducerea subtitrărilor a încăput uneori pe mîna cui nu trebuia – dar altfel cum să-mi explic o perlă care a stîrnit rîsete la norvegianul Excită-mă, ce dracu’!, unde cererea unui personaj de a i se face sex oral era exprimată prin „du-te jos“...!? Nu în cele din urmă, absenţa din repertoriul TIFF-ului a recentului film al lui Cristian Mungiu o pot înregistra, tot greşit, ca unul care n-are acces la „secretele zeilor“, drept un „act ratat“ grăitor, mai ales că această „omisiune elocventă“ contrariază tradiţia conform căreia premierele româneşti de la Cannes, Berlin sau Veneţia descindeau imediat la festivalul clujean. 5 iunie. Dacă e marţi, e... sex Primul film văzut anul ăsta la TIFF mi s-a părut şi unul dintre cele mai bune. Austriacul Michael vorbeşte despre sechestrare de minori şi pedofilie, într-un stil minimalist şi „rece“, cu elipsele de rigoare cerute de sensibilitatea subiectului (exceptînd scena atît de frisonantă în care cuţitul devine, paradoxal, un instrument mai blînd decît sexul protagonistului) şi te loveşte în moalele capului, punctînd şi scenaristic, şi la capitolul distribuţie (cel puţin în ce priveşte rolul principal, care pare a-i veni mănuşă lui Michael Fuith). Pe deasupra, îţi dovedeşte nu doar cît de îngrozitoare şi de ascunse pot fi efectele deviaţiei sexuale, dar mai ales cît de